Iar le trebuie reforme? Cazul Bologna

Uneori de numele celor care prilejuiesc reformele se leagă mai degrabă noroiul decât partea pozitivă. Oamenii care încearcă să impună mai-noul sau mai-binele sunt, prin elegante scamatorii, făcuți vinovați tocmai pentru imperfecțiunile pe care încearcă să le corecteze. Sigur, în paralel, li se și reproșează că „iar le trebuie reforme”. Iar apoi, dacă reformele încercate ajung să nu aibă succesul scontat din cauză ca au fost făcute doar pe jumătate, cei care le-au înecat sunt primii critici ai inițiatorilor.

Există în acest context la noi un curent, pe care l-am văzut activ și în Rusia, de a respinge sistemul universitar Bologna pentru că... lumea e rea. Adică, invocând probleme reale dar care nu au drept origine sistemul Bologna.

Citesc în revista Observator Cultural că „Începînd cu anul universitar 2005-2006, România s-a aliniat, aproape fără nici o dezbatere publică serioasă, la sistemul european de educaţie universitară așa-numit Bologna (în urma acordurilor semnate în 1999 la Bologna, apoi ratificate într-un act unitar la Convenţia de la Lisabona). Sistemul a fost creat din raţiuni generoase, în primul rînd pentru a omogeniza standardele educaţionale de tip academic, pentru a înlesni (pe baza recunoașterii creditelor obţinute de student la discipline similare sau identice, în toate ţările semnatare) mobilitatea interuniversitară a studenţilor și a profesorilor și, cel mai important, pentru a înlesni recunoașterea la nivel european a diplomelor academice. Acordul de la Lisabona a lăsat statelor libertatea de a-și adapta propriile sisteme tradiţionale, recomandînd însă cîteva principii de bază.”

Sunt de acord cu ce spun autorii; parcă eu însumi aș fi scris unele dintre aceste rânduri. Rețineți vă rog inclusiv cuvintele „libertatea” și „sisteme tradiționale”.

După care însă autorii revin și înșiră toate tarele sistemului universitar (și pe alocuri de dincolo de el), plasându-le în brațele sistemului Bologna. Nu. Nu așa.

Spun dânșii că „Împingerea arbitrară și consecventă, utilizînd strategii diverse de cuantificare și finanţare, a învăţămîntului vocaţional către marginea sau chiar în afara sistemului academic”? Se poate să se fi făcut așa ceva în numele sau cu scuza sistemului Bologna – dar dacă acelea au fost argumentele atunci au fost argumente false. Nimic din sistemul Bologna nu obligă la astfel de abuzuri. Dacă există o vină, e a sistemului, prin diriguitorii săi și prin membrii de la bază care au lăsat diriguitorii să greșească.

„Împingerea către margine a disciplinelor care dezvoltă gîndirea teoretică și eliminarea celor care dezvoltă gîndirea critică.”? Idem, Bologna nu are nicio legătură.

„Construcţia unor curricule aplicative fără o bază epistemică temeinică, ducînd la reproducerea mecanică a unor forme goale ce reiau condensat modelul educaţional din a doua jumătate a secolului al XX-lea.”? Idem.

„Favorizarea unei educaţii mecaniciste, aproape exclusiv aplicative, de robot executant. ”? Idem, Bologna nu are nicio legătură.

„Mimarea unui raport aparent coerent între competenţe și abilităţi, cuantificate strict numeric, complet inaplicabile spaţiului vocaţional, în vederea permeabilizării educaţiei la nivel european. Creditele transferabile sînt un instrument util numai în măsura în care oferă studentului, prin mobilitate, șansa reală de a beneficia de noi competenţe și abilităţi. „? AICI se atinge cuvântul cheie. MIMAREA. Lucrul care nu a fost făcut până la capăt. Cu ce este vinovat sistemul Bologna că noi nu ne-am priceput sau nu am vrut să îl aplicăm peste tot și eficient, ci pe alocuri doar am mimat?

„Imposibilitatea de a educa și de a implica, într-un interval atît de scurt, studenţii în vederea cercetarii și experimentului.” Nu, aici se face o confuzie. Sistemul Bologna tocmai că stimulează continuarea studiilor dincolo de primii trei ani – către masterat și poate și doctorat. Reamintesc,noi avem unul dintre cele mai mici procente de oameni cu doctorat dintre țările avansate tehnologic.

„Defavorizarea gîndirii și acţiunii creatoare proiective.”? Se poate să se fi făcut în numele sau cu scuza sistemului Bologna – dar dacă acelea au fost argumentele atunci au fost argumente mincioase. Nimic din sistemul Bologna nu obligă la astfel de abuzuri.

„Cei trei ani aferenţi nivelului de licenţă nu permit dezvoltarea unei culturi/ identităţi studenţești reale, neîngăduind ca studentul să devină un partener egal în procesul academic.”? Cum am spus mai sus, sistemul Bologna stimulează continuarea studiilor dincolo de licenta.

„Imposibitatea, din cauza regimului de „bandă rulantă“ de la nivelul de licenţă, de a dezvolta programe extracurriculare coerente și autosustenabile,” Dar termenul sau conceptul de „bandă rulantă” nu apare niciunde în sistemul Bologna. El ține eventual de modul neprofesionist în care ne facem treaba noi toți. Și asta, desigur, e normal să ne deranjeze.

„Imposibilitatea implementării unui sistem unitar de evaluare – parte integrantă a acordurilor Bologna –, din pricina arbitrariului standardelor minimale și a grilei de evaluare. Aceasta este o constantă catastrofală atît în educaţia vocaţională din România, cît și în cea din alte ţări europene.”? Care standarde minimale? Cele de la CNATDCU? Cele de la granturile de cercetare CNCS? Dar acelea nu au nicio legătură cu Bologna.

„Sistemul legal de finanţare per student și nu pe program de studii defavorizează studentul și favorizează masificarea educaţiei academice, fenomen catastrofal în special pentru domeniile vocaţionale, în care studiul individual e capital.”? Da, am susținut-o și eu aici, și au susținut-o și alții. DAR modul de finanțare (că e per student sau per calitate) nu are nici o legătură cu Bologna!

„Corelarea dintre felul în care este implementat sistemul Bologna și legislaţia muncii e nulă, neexistînd diferenţieri între nivelul licenţă și cel masteral pe piaţa muncii.” Iar vina e a sistemului Bologna sau a legislatorilor?

„Legislaţia dedicată educaţiei s-a schimbat de patru ori în zece ani, normele de organizare și metodologiile lor de aplicare fiind într-o totală degringoladă” Iar vina e a legislatorilor (și a cetățenilor care îi aleg), sau a sistemului Bologna?

„Grilele de competenţe aferente fiecărei specializări (din portalul RNCIS – Registrul Naţional al Calificărilor din Învăţămîntul Superior) au fost alcătuite „după ureche“, iar platforma care reglementează aceste competenţe nu mai este în acord cu normele de evaluare a universităţilor de către ARACIS – Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Superior. Instituţiile românești din cîmpul educaţiei, în frunte cu Ministerul aferent și consiliile naţionale subordonate lui, par create pentru a împiedica educaţia să funcţioneze.” Iar vina e a sistemului Bologna? Sau cumva invers, el a fost o ocazie de a ne conecta la standarde și proceduri mai eficiente?

„Nu s-a produs, ba chiar nici nu s-a propus o corelare logică între sistemul educaţional universitar de tip vocaţional și politicile culturale pe termen mediu și lung elaborate de Ministerul Culturii sau de autorităţile locale, instanţe naţionale și locale care ar trebui să reprezinte principalii beneficiari ai actului educaţional.” Iar vina e a sistemului Bologna? Sau a decidenților care nu și-au îndeplinit atribuțiile? Sau a membrilor de la baza sistemului, care au lăsat decidenții să facă greșeli?

Și altele, și altele. Colegii care scriu apelul din Observatorul Cultural continuă să expună lucid lipsă după lipsă, punct slab după punct slab, din sistemul universitar românesc, din societate în general pe alocuri. Doar că greu se poate face legătură între toate acelea și sistemul Bologna. Mai degrabă, se poate face o paralelă între ele și încetinirea aplicării sistemului Bologna de către cei care îl cunosc doar din vorbele altora, sau de către cei care au înțeles prea bine că transparența și responsabilizarea pe care el o implică pun în fapt limite semnificative pe libertatea pe care fiecare dintre noi o are în gestionarea propriei săli de clasă, a propriului laborator, a propriului departament, a propriei facultăți/școli, a propriei universități, a propriului teritoriu în general. Tot astfel, aproape toate concursurile de angajare din mediul universitar au un singur candidat – cel ales dinainte de stăpânii locului. Motivul nu e sordid în maniera în care unii argumentează; nu e vorba simplu de mafie, cel puțin nu în majoritatea cazurilor. Mai degrabă aș argumenta că e vorba de o neîncredere manifestă în reguli din afară și în implicarea vreunei autorități superioare externe. O neîncredere care are rădăcini legitime în abuzurile cu „acoperire legală” comise de autorități din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. O neîncredere care inevitabil urmează să dispară. Întrebarea e când o va face. Răspunsul depinde de noi toți, și ține de modul în care înțelegem să fim garanți, nu asistați, ai democrației.