Crimă la sugestia unei oi vorbitoare

Aproape unanim discursul public din România se plânge de balada Miorița. Mai exact, de fatalismul neproductiv pe care l-ar predica și propaga ea. Jalnic, leneș, laș, ciobanul din baladă nu se pregătește să lupte; nu plănuiește să îi atace el însuși, preventiv, pe băieții răi. Ciobanul nostru pur și simplu se apucă să cânte și să viseze despre ce se va întâmpla după ce dușmanii vor avea succes.

Să-i fie rușine, spun criticii recenți. Să-i fie rușine că nu ia sabia, ciomagul, câinii, sau orice, și nu se pregătește să înfrunte provocarea și să-și Schimbe Destinul. Stă și-și plânge de milă, în loc să Acționeze, Creeze, Lupte. Ne dă ciobanul un exemplu rușinos, și ar trebui să desființăm cu totul balada, și să nu ne lăsăm de acum nici copiii, nici copiii copiilor noștri, și nici pe ai altora, s-o mai citească vreodată.

Și totuși... unde scrie în balada cu pricina că ciobanul s-a lungit la pământ beat și așteaptă să fie lovit? Niciunde. Ba, dimpotrivă, scrie că el avea și câinii, și oile mai în bună stare decât ale celorlalți. Că, implicit, el știa ce înseamnă munca, și lupta, și acțiunea – și o știa mai bine decât contestatarii săi. Criticii recenți doresc însă să îi ia dintr-o trăsătură de condei toate acele realizări. Nu contează că el le era conform datelor concrete superior competitorilor. Aproape ni se sugerează că de fapt pe ceilalți doi ar trebui să îi luăm de model. Refuzând să-i recunoască meritele ciobanului, criticii se plasează de facto în tabăra celor doi suspecți (ca să folosesc un termen la modă).

Să socotim însă mai explicit, ce altceva am putea să-i sugerăm ciobanului mioritic ca răspuns la avertismentul oii?

Să încerce să îi omoare preventiv pe ceilalți „fiindcă așa i-a zis oaia”? Sună patologic – iar eu mă bucur că nu sunt parte a unei culturi în care mituri de căpătâi implică crimă la sugestia animalelor vorbitoare.

Să fugă? L-ar ajunge ei oricum din urmă, dacă acesta le era într-adevăr planul.

Să fie „atent”? Da, dar cam greu - când ei au majoritatea.

Omul nostru, cu aceleași picioare pe pământ care i-au permis să creeze mai mult în viață decât alții, judecă foarte logic că șansele îi sunt mici. Și nu face prea mult caz din asta. Dimpotrivă, își vede de treabă și în plus mai și cântă despre lumea care i-a plăcut până acum și îi va plăcea și de acum încolo, oricât de ticăloși ar fi unii dintre semenii sai. Mai mult, nu scrie niciunde că n-ar face pregătiri de luptă, sau că nu s-a opus. Nu scrie niciunde că nu a trecut cu bine.

Criticii recenți ar prefera poate altceva. Un cântec de luptă, un strigăt de bătălie, un efort brusc spre accesul instant la gloria eternă. O încercare de a-și lăsa numele în istorie. Dar nu, ciobanul nostru își vede de lucruri tangibile, sustenabile, de muncă și de viață. Se ghidează doar după judecăți făcute cu picioarele pe pământ. Nu văd aici fatalism – dar e adevărat ca l-am văzut în comentariile unor critici. Dacă ei au greșit, dacă ei au numit bunul simț „fatalism”, dacă ei au numit demnitatea „supunere” - atunci reacția de respingere de azi poate fi legitimă – dar atunci ea ar trebui îndreptată mai degrabă înspre criticii care marșează pe interpretări fataliste și nu înspre balada în sine.