Proști, tot mai proști

În diverse clasamente ale coeficientului de inteligență IQ (de exemplu aici, sau aici, sau aici), România se află printre primele ~25% țări din lume, la fel ca la orice alt indicator (locurile 40-50 din totalul de circa 200 de țări și teritorii, după cum am mai comentat pe acest blog de nenumărate ori – PIB, accidente rutiere, sănătate, violență, mașini de lux, educație, etc). Sigur, tot la fel ca în celelalte clasamente, suntem printre ultimii dintre cei mai buni 25%. Am vrea mai mult, se poate mai mult, trebuie încercat mai mult, dar poate e bine să înțelegem mai exact de unde venim, unde suntem, și ce motivație avem pentru a progresa.

Pe de altă parte aceste clasamente IQ inter-țări sunt respinse de unii dintre specialiștii mai pedanți, din motive tehnice. Motivul? Procedura testului IQ implică pentru început stabilirea unei populații-țintă, apoi aplicarea testului pe un eșantion reprezentativ din acea populație, apoi calcularea mediei, apoi atribuirea din oficiu a unui scor de 100 pentru acea medie. Abia apoi, subiecții de rând aparținând acelei populații sunt evaluați luând ca referință acea medie precalculată și socotită din oficiu 100.

Dacă aceasta este procedura, e evident că a compara IQ-ul mediu a două populații (din două țări diferite, sau din două epoci istorice diferite) nu are sens: prin definiție mediile sunt 100 pentru fiecare populație. Se poate desigur încerca definirea unui eșantion de calibrare unic reprezentativ pentru toată planeta; diferențele culturale și sociale fac însă această definire greu de realizat în mod echitabil.

Tentația de a face comparații cât mai îndrăznețe este însă mare, și se recurge la diverse manevre tehnice pentru a ajunge acolo. În principiu se poate aplica spre exemplu generației de azi un test de inteligență identic cu cel aplicat celor de acum 50 de ani; cu siguranță datele acestea vor furniza informație utilă. Cu astfel de manevre, având logica lor, sunt concepute deci clasamente precum cele citate mai sus. Tot pe astfel de principii a fost observat efectul Flynn – și anume creșterea constantă a IQ-ului oamenilor în ultimii circa 100 de ani; mai departe, tot pe astfel de principii a fost observată și aparenta stagnare a efectului Flynn – prin aceea că de prin anii 1990-2000 încoace, cel puțin în unele populații, IQ-ul este fie în stagnare fie în ușoară descreștere.

Pentru aceste din urmă observații au fost propuse explicații care nu se exclud una pe cealaltă și care converg înspre progresul diverșilor indicatori de calitate a vieții (și pot în principiu fi folosite și pentru a explica diferențele dintre țări, nu doar dintre epoci istorice). Ele includ:
  • creșterea gradului de educare a populației – atât ca număr de ani de studiu cât și din punct de vedere al condițiilor de studiu (calitatea informației, calitatea mediului de învățare). În circa 100 de ani, omenirea a văzut, cel puțin în anumite țări, trecerea de la populații predominant analfabete la populații nu doar predominant alfabetizate, ci în unele țări predominant educate cel puțin la nivel de facultate. Aici însă în mod firesc urma să aibă loc o oprire a creșterii. Nu ne putem alfabetiza mai sus de 100%. Nu putem crește atât de simplu semnificativ procentul celor care studiază în facultate. Nu putem crește atât de simplu semnificativ calitatea educației. Alfabetizarea e simplă – e nevoie de școli și de îndeplinirea unor curicule simple. Prin contrast, pentru a crește exponențial numărul de oameni trecuți prin universitate nu ajunge să înființezi noi universități: este nevoie de personal și de infrastructură de calitate – sau altfel nu există niciun efect. Stagnarea văzută în țările avansate din anii '90 încoace pare atunci firească.
  • Creșterea complexității mediului în care trăim, prin creșterea mobilității individului, a cantității de informație la care este expus, a diversității problemelor cu care este confruntat. Dar și aici pot exista limite. Poate acum 200 de ani individul arareori ajungea să iasă mai mult de câteva zeci de kilometri depărtare de vatra părintească, și arareori ajungea să cunoască oameni (puțini cum erau ei) și practici (puține câte erau ele) altfel decât din interiorul propriei comunități locale. La limită, avem azi, și în bună parte începând cu epoca răspândirii tehnicilor foarte eficiente de comunicare în masă (TV și internet în special) și a celor de transport în masă (tren, avion, etc) cetățeni ai lumii. Oameni care virtual sau concret au contact cu orice parte a lumii, cu orice cultură, cu orice tehnologie. Unde să mai creștem mai departe de atât? De la cetățeni ai satului la cetățeni ai orașului, județului, țării, planetei.. și apoi? Evident că avea să vină momentul unei stagnări.
  • Calitatea vieții: nutriția s-a îmbunătățit, multe boli infecțioase au fost eradicate. Evident că au urmat efecte pozitive asupra calității individului, din diverse puncte de vedere (inclusiv a disponibilității și capacității de a învăța). Dar până când? Odată eliminate cele mai grave probleme pe aceste linii, progresul urma inevitabil să fie mult mai lent, poate neobservabil. Cu siguranță a ajutat și trecerea către o societate în care eficiența tehnologică, starea materială și coeziunea socială îl ajută pe individ să aibă timp liber pentru sine – inclusiv pentru a se educa.
  • amestecarea populațiilor: ar funcționa pe două direcții. Pe de o parte, deschiderea comunităților a redus șansele de încrucișare între indivizi prea apropiați genetic. Pe de altă parte, țările cele mai avansate au deschis, din motive politice și umanitare, granițele pentru refugiați sau migranți din zone mult mai puțin dezvoltate social – ceea ce se poate reflecta în principiu în grade diferite de școlarizare, socializare, calitate a vieții – și până la urmă și IQ.
Evident că fiecare dintre factorii de mai sus este de așteptat să aibă efecte complexe, uneori cu întârziere sau aparent indirecte. E însă în opinia mea ironic să vedem tocmai simptomele calității vieții și ale modernității (libertatea de mișcare, libertatea de opinie, mass-media, rețelele sociale, sistemul de educație, sistemul de sănătate) propuse drept vinovate pentru încetinirea sau stagnarea creșterii IQ-ului. Că școala de azi ne tâmpește, că sistemul de sănătate e un dezastru, că Facebook-ul nu doar că deschide porțile pentru legiuni întregi de proști ci chiar prostește oamenii, că libertatea presei înseamnă numai mizerie, etc. Sigur, evident că așa cum spun somități incontestabile și mai bine informate pe aspectele științifice sau culturale (de la al nostru Daniel David la mult mai celebrul Umberto Eco), internetul și în special rețelele de socializare deschid porțile pentru „legioni di imbecilli”. Dar dacă a da oricui dreptul la cuvânt ține de democrație, a ști ierarhiza între cuvinte ține de esența umană. Dacă încă nu am făcut eforturile necesare pentru a implementa acest principiu pe internet, nu e vina internetului ci a noastră.


Aceste din urmă învinovățiri paradoxale sunt poate similare modului în care, așa cum spuneam zilele trecute, se reproșează reformei Bologna din educație (inclusiv) hibe pe care sistemul le avea dinainte de acea reformă, sau chiar pe care în principiu reforma urma să le corecteze.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

...cu număr. 73.

Cazul misteriosului teren bihorean de fotbal construit în pantă

Cum aleg revista de specialitate