Generația fără nume

În limbajul modern cu tente demografice sunt definite tot felul de „generații”, într-o cursă pentru cel mai spectaculos și mai pompieristic nume. Veți găsi definite, la o scurtă căutare pe internet, „generația X”, „generația Y”, „generația P”, „generația C”, „generația D” și așa mai departe – probabil cu toate literele, fiecare cu câte un joc de cuvinte interesant. Vă propun aici generația fără nume (deși probabil și această etichetă o găsiți pe undeva deja propusă de altcineva, dacă veți căuta suficient de bine).

Generația fără nume nu este neapărat, ca cele X, Y, C, P, etc, una definită după data de naștere. Nici una definită după tehnica la care are acces (spre deosebire de „generația internetului”, de exemplu). Generația fără nume e cea care nu a avut timp să își dea nume, pentru că era prea ocupată să muncească. Membrii ei mai există și azi. Muncesc de dimineața până seara, din copilăria fragedă până când cad de pe picioare de bătrânețe, ca sclavii. Uneori chiar sunt sclavi. Printre ei sunt cei care vă permit să aveți bunuri de consum intrate pe piață la prețuri incredibil de mici (produse cu mână de lucru ieftină și eventual asezonate cu un strop de contrabandă și fraudă). Îi găsiți pe „plantațiile” din toată lumea, uneori minori, dar întotdeauna feriți de ochii cumpărătorului în spatele unor etichete frumoase, de pe care zâmbește prețul bun, sau marketingul isteț, sau pur și simplu poza unui copil fericit. Îi găsiți și la noi, tot mai puțin, de exemplu la sat: oameni care ca să meargă gospodăria/ferma lucrează zi-lumină, tot anul, fără vacanțe și concedii. Îi găsiți în mediul universitar sau în firme private, lucrând zi-lumină oriunde s-ar afla. Generația fără nume e cea care muncește dintotdeauna dând altora mai mult decât primește. De la ei vine pâinea, de la ei vine curentul electric, de la ei vin hainele, de la ei vin casele, de la ei au venit inovațiile, de la ei vine istoria, de la ei vine identitatea culturală națională. Ei sunt cei care generează ceva, orice, concret – și cu ajutorul cărora supraviețuim toți.

Acum 50 de ani, marea majoritate a oamenilor din România erau parte a acestei generații fără nume. Treptat, din diverse motive (în parte tehnica mai eficientă, în parte balanțe comerciale dezechilibrate față de alte regiuni ale lumii, etc) a scăzut semnificativ timpul care trebuie investit de cetățeanul de rând în muncă pentru simpla supraviețuire. Tot mai mulți dintre copiii și nepoții generațiilor fără nume s-au trezit că pot pur și simplu să trăiască până către 30-40 de ani doar urmând studii (clasele I-XII, facultate, master, doctorat, postdoctorat, specializări, etc). Iar acele studii pot însemna câteva ore pe zi (uneori 4 alteori 8, uneori la școală alteori în altă parte), cinci zile pe săptămână. În rest timpul îți este complet liber, al tău: o jumătate sau chiar două treimi din fiecare zi, plus weekend-uri, sau vacanțe. Vine apoi (poate) și angajarea, unde chiar și cu ore suplimentare tot nu ajungi să lucrezi zi-lumină, și tot îți rămân weekend-uri și câte un concediu. Pe care generația fără nume nu le-a avut și nu le are. După care și pensia. De care sigur că ești nemulțumit - însă pentru mulți membri ai generației fără nume ea nu e „insuficientă”: pur și simplu nu există deloc.

Puse în fața acestui exces de timp liber, generațiile care îi urmează celei fără nume au în față o criză. Paradoxal însă, unii dintre membrii generațiilor ABCDE...XYZ se plâng tocmai de opus: că nu le ajunge timpul, că e secolul vitezei, că piața și corporațiile (și societatea în general) îi îneacă în oferte și tentații prin care vor să-i stoarcă de resurse și să profite de munca lor de dimineața până seara. Pe bune? Chiar așa de rău e? Dacă membrii generației fără nume n-ar fi încă printre noi, dacă n-am profita încă de munca lor, lamentările acestea răsfățat-naive ar suna cel mult imatur. Deocamdată, aș argumenta că sună încă și mai rău.