Băncuța din fața internetului

În Franța legile siguranței naționale spun acum că se pot lua măsuri de supraveghere în masă a cetățenilor, inclusiv asupra unora care nu sunt suspecți de (alte) ilegalități, atâta vreme cât scopul este “defending and promoting … France’s major economic, industrial and scientific interests,” și “preventing interferences with the republican nature of institutions”. Deci, aparent, poți fi urmărit dacă vorbești de autonomie teritorială, sau de regalitate? Sau poți fi urmărit dacă defăimezi sau dacă împiedici cercetarea științifică franceză? Sau dacă defăimezi produsele franceze, poate și dacă refuzi prea ostentativ să le cumperi? Cum ar fi să se aplice la noi așa ceva?

În astfel de context mi-au fost adresate recent întrebările „Vă temeți de Big Brother? Vă temeți pentru propria viață privată? Vă temeți pentru ce devine societatea?” (mulțumesc Petre Munteanu, rețeaua România 2.0). Răspunsurile mele sunt:

Teama cred că implică un anumit element de impredictibilitate și de discreționar. Când traseul pe care vei suferi e clar, poate sunt mai potrivite alte cuvinte. Traseul autorităților, dacă ele merg pe baza legilor citate, este clar și inexorabil, exact către a redefini „viața privată” și „societatea”. Nu cred, de aceea, că e cazul să ne fie teamă. Pe de altă parte nu sugerez că e cazul să înghițim docili abuzuri din partea unor autorități incompetente (și includ la incompetență și corupția), acolo unde ele se întâmplă. Dacă urmăm logica definiției de mai sus, lui „big brother” are mai degrabă sens să îi fie teamă de societate (fiind ea foarte complexă și deci nu întrutotul previzibilă) – dar numai în măsura în care el, fratele, se simte cu musca pe căciulă.

E poate însă cazul să punctăm o oarecare ipocrizie în modul în care ne privim drepturile. Internetul, presa audiovizuală și bulevardul din centrul orașului sunt toate spații publice, locuri în care se poate comunica informație între indivizi. Prin simplă analogie deci, dacă audio-vizualul e reglementat de un CNA, de ce nu ar fi reglementat și internetul? Prin simplă analogie, dacă pe bulevard e legal și general acceptat să existe patrule de poliție care îmi vor urmări din ochi fiecare mișcare și mă vor sancționa când încalc legea (așa cum mai demult la sat mă urmăreau din ochi bătrânii așezați pe băncuță în fața porții casei), de ce nu ar exista și online mecanisme la fel de ferme și prompte?

Linia de demarcație e însă din punctul meu de vedere la convorbirile private, și la interacțiunile personale din afara spațiului public. Așa cum bătrânele (cu tot respectul) de pe băncuța din fața casei nu au de ce să asculte ce vorbesc (câtă vreme nu strig să se audă afară) cu musafirul meu la mine în casă, nu văd, prin analogie, de ce ar trebui ca cineva să îmi înregistreze din oficiu convorbirile private la telefon, email sau în rețele de socializare. Pe de altă parte, atâta vreme cât nu am avut o problemă cu faptul că bătrânele (cu tot respectul) de pe băncuța din fața casei văd cine îmi intră în casă pe ușa de la stradă, sau află cu cine am vorbit la coasă, nu văd de ce m-ar deranja că bătrânele online ar face lucruri similare. Pe de altă parte, acele bătrâne din fața casei erau ale mele – vecini, rude, persoane apropiate. Chiar ele ar fi avut o reacție energică negativă dacă cineva din afara satului, sau a ținutului, ar fi avut pretenția să știe tot ce știu ele. De asemenea, chiar ele îmi acordau dreptul virtual de a mă întâlni pe furiș în cazuri speciale cu cineva, câtă vreme nu era vorba de baciul moldovean cu scopul de a-i fura miorița celui Ungurean (dacă tot e pe bază de Big Brother).

Tehnic vorbind, poate însă exista convorbire cu adevărat privată prin mediul electronic pentru oricine? Eu cred că nu; oricâte criptări vom inventa, ele vor avea soluții de decriptare. Oricâte legi vom inventa, se vor găsi infractori pentru ele. Poate ar trebui să realizăm, conceptual, că acea convorbire prin telefon sau email, pe care noi o definim privată, trece de fapt prin servere și echipamente gestionate de o mulțime de oameni, direct sau indirect. E ca și când aș trimite un bilețel din mână în mână, de aici până în America – și, culmea, m-aș aștepta ca el să ajungă invariabil la destinație în cel mai mare secret, fără ca cineva să fie tentat să îl deschidă. Poate ar trebui să ne redefinim atitudinea, și să înțelegem că internetul nu e o rețea de canale impersonale prin care ne conectăm magic doar cu oricine dorim, ci o mașinărie operată de oameni și de bani. Prin urmare, lucrurile cu adevărat private nu au logică pe internet, și nici măcar la telefon.

Dacă ne-am putea modela regulile de interacțiune umană online după cele tradiționale offline, soluțiile ar fi foarte simple și ușor de acceptat. E nevoie poate de mai multă viziune pentru a implementa așa ceva, decât pentru a arunca întreg trecutul la gunoi și a declara că de azi încolo aplicăm alte reguli, pentru că folosim tehnologii diferite de comunicare. E ca și când am considera că dacă vorbim în chineză regulile morale din Europa pot fi ignorate – ceea ce are sens poate pentru unele, însă și în chineză furtul, crima, sau minciuna sunt imorale.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.