Restaurație

Comunismul din Europa de Est a însemnat, cât pot eu înțelege, o restaurație de facto a feudalismului. Vopsit în roșu și asezonat cu o propagandă în care în special mai-marii sistemului nu credeau, el era în esență o piramidă de putere din care de facto dispăruse anterioara firavă democrație „burgheză”, și care se organiza acum după modelul echilibrului de forțe feudal. Sigur, la alt nivel, cu alte unelte decât pe vremuri – inclusiv industrializarea, inclusiv urbanizarea – dar construit pe aceleași modele de relații de forță între oameni și între grupuri de oameni.

Sigur, nu ar fi vorba de o restaurație conștientă, condusă de lideri care se vroiau restaurați: acei lideri dispăruseră printre primii. Mai degrabă de una dictată de legile echilibrului în natură (chimiștii vor aprecia poate o referire la principiul lui Le Chatelier). O societate înscrisă multă vreme în rutina unor relații de tip feudal, cu toate implicațiile a ceea ce înseamnă acest lucru în fiecare detaliu al vieții particulare a fiecărui individ, e firesc să resimtă un cutremur când pe parcursul a doar câteva decenii i se impune cu totul altceva – tehnologizare, monetizare, democrație, detronarea unei întregi clase conducătoare (a nobilimii), desființarea unui întreg sistem de relații și repere – așa cum se întâmplase la începutul secolului XX în Estul Europei. Într-un fel sau altul, răspunsul a venit – inclusiv prin acceptarea instalării dictaturilor autointitulate comuniste.

Aș insista pe „autointitulate”, câtă vreme propun că esența lor era în fapt feudalismul, și că pentru ele „comunismul” era o vorbă goală, bună doar de „opiu pentru [propriul] popor”. Se vota, dar numai de formă. Resursele economice naționalizate erau pe hârtie „ale poporului”, dar în fapt supuse strict controlului unei ierarhii de „aleși” care în fapt erau stăpâni de „feude” acordate „de sus”.

Dacă e așa, cei care se tem azi de o restaurație „comunistă” evident că nu au a se teme. Cratocrații interesați de putere și dezinteresați de morală (deci capabili să plănuiască restaurații și dictaturi) au folosit deja culoarea roșie, și au epuizat flaconul din acel opiu pentru popor. Vor trece la alte culori, și la alte variante de opiu ideologic, cu grațioasa lipsă de jenă pe care numai adevărata elită cratocratică o poate avea. Nu văd de ce ar fi jenați să folosească acum orice stindarde de la „anticomunism” la „rule of law”, sau chiar „ecologism”.

Partea pozitivă a acestei teorii ar fi că în acest context reproșurile pe care le auzim tot mai des în spațiul public despre caracterul feudal al societății noastre (fie că vorbim de omniprezenta expresie „baron local”, fie de orice domeniu notbil al vieții publice, fie că ne uităm fiecare în oglindă sau în propriul trecut cu atenție) pot fi interpretate mai degrabă drept dovezi ale unei conștientizări tot mai acute a realității, și a acumulării unei voințe asumate de a face pași ireversibili pe care alte societăți i-au făcut deja cu oarecare succes. Dacă e așa, atunci această conștientizare e probabil garanția că am făcut deja mult mai mult progres decât ne dăm seama, și că pașii rămași sunt mult mai puțini.