Democrație, meritocrație, ipocrație
În democrație
oricine are dreptul să își spună punctul de vedere, și oricine
are dreptul să ignore orice punct de vedere. Ascultăm mai cu
atenție unele surse dacă ele sunt credibile. De exemplu, în
știință ascultăm mai cu atenție ce se spune în revista Nature
decât ce se spune în Australian Journal of Chemistry. Dacă scrie
într-un manual editat de oameni de știință, vom acorda mai multă
atenție decât dacă scrie pe un blog obscur. În viața de zi cu
zi, ascultăm mai cu atenție un om deja demonstrat a fi credibil,
decât un necunoscut.
În meritocrație,
dreptul de a fi luat în seamă e încă și mai strâns legat de
credibilitatea sursei. Dacă scrie în revista Nature, vom lua în
serios. Dacă scrie într-o revistă cu factor de impact mic, vom
acorda mai puțină atenție. Dacă scrie într-o carte de
specialitate a unui profesor reputat, vom crede mai degrabă decât
dacă scrie în cartea unui aspirant neexperimentat.
Când însă clamăm
democrația sau meritocrația și ignorăm ce scrie în revista
Nature pentru că nu cunoaștem autorul,
sau nu ne place autorul,
sau nu ne place ce scrie,
trecem în domeniul ipocrației – definită nu ca puterea
demos-ului,
nici ca puterea meritului,
ci ca puterea ipocriziei.
Piața publică de
idei din România a rezonat în anii recenți puternic la câteva
articole din revista Nature, unul din argumente fiind tocmai
credibilitatea sursei – fiind vorba de una dintre cele mai
respectate reviste din mediul academic. A apărut și anul acesta un
text despre România în această revistă – o scrisoare semnată
de mine. Am comentat despre acel text aici.
După două luni și ceva, scrisoarea aceea a adunat câteva
like-uri și atât. Prin contrast, precedentele texte din Nature
despre România au fost preluate în doar câteva ore de la apariție
de cam toată
presa din România. Evident, a fost vorba de o campanie de
popularizare; nu e foarte complicat – persoana care dorește
popularizarea trimite un email organizațiie de presă naționale de
mare impact, și acestea, dacă li se pare că e cazul, preiau
știrea. Ea începe de obicei cu expresii de genul „Potrivit
prestigioasei reviste Nature...”. Mesajul real este însă altul:
„Ceea ce NOI (sau cei pe care NOI îi avem de repere morale) spunem
de mult, tocmai a fost confirmat în revista Nature”. Nu e vorba că
ne pasă în mod special de acea revistă – ci e doar vorba că mai
avem încă
un argument pentru ceea ce spuneam de multă vreme (că x partid și
y politician fac rău). Evident că atunci când în Nature scrie
cineva care nu confirmă acele idei gata formate, și care nu face
niciun efort să atragă atenția asupra articolului prin emailuri și
telefoane către presă, textul va fi complet ignorat. Nu vrem să
auzim/citim ce a scris acolo, pentru că nu cadrează cu ce știm
noi, sau cu ce vrem noi. Cu atât mai mult când acolo nu scrie nimic
alarmist, nimic scandalos. Ce să faci
în presă cu o știre non-negativă (sau cu atât mai rău pozitivă)
și cu o sugestie constructivă? Nu cumva mai
bine era cu o critică acidă și cu un
apel dramatic? Știe oricine că doar știrile negative sau
scandaloase fac audiență, pentru că asta
vrea publicul.
Nu. Acesta este o
minciună cruntă. Publicul nu vrea
nici știri negative nici scandaloase. E drept că acelea atrag mai
ușor atenția, din cauze biochimice simple: la fel, când auzim un
strigăt pe stradă, ne vom întoarce din reflex să vedem despre ce
e vorba. Dar jurnaliștii care spun că publicul cere scandal ieftin
sunt de fapt cei care aleg calea ieftină în meserie. E mai greu, și
necesită jurnalism adevărat, să faci știri pozitive – din cele
reale, nu cu exagerări ieftine. Sau, nici măcar pozitive, ci
obiective, fără exagerări în rău sau în bine. Se cere însă
mai mult efort pentru așa ceva, efort care costă mai mult timp,
atenție și bani.
Să fim înțeleși,
dacă ceea ce scriu mai sus sună critic pentru cineva, critica se
referă inclusiv la mine. Chiar azi am realizat de exemplu că
într-un studiu recent am ignorat nu doar să citez, ci și să fac
uz de informațiile dintr-un text de specialitate scris de colegi
de-ai mei în frunte cu profesorul de la care am învățat biochimia
- adică esența a ceea ce fac în prezent. Pentru asta îmi pare rău
și sunt dator cu scuze. Nu e, de multe ori, nevoie decât de neatenție pentru a ignora lucruri pe care potrivit principiilor pe
care le enunți n-ar trebui să le ignori devenind astfel exponent al ipocrației.
În încheiere,
tocmai pentru a fi consecvent cu ce am scris aici, trebuie să notez
că termenul de „ipocrație” nu îmi aparține. L-am găsit
menționat de un artist din sora
Jamaica,după cum se poate vedea aici.
Comentarii
Trimiteți un comentariu