Democrație, meritocrație, ipocrație

În democrație oricine are dreptul să își spună punctul de vedere, și oricine are dreptul să ignore orice punct de vedere. Ascultăm mai cu atenție unele surse dacă ele sunt credibile. De exemplu, în știință ascultăm mai cu atenție ce se spune în revista Nature decât ce se spune în Australian Journal of Chemistry. Dacă scrie într-un manual editat de oameni de știință, vom acorda mai multă atenție decât dacă scrie pe un blog obscur. În viața de zi cu zi, ascultăm mai cu atenție un om deja demonstrat a fi credibil, decât un necunoscut.

În meritocrație, dreptul de a fi luat în seamă e încă și mai strâns legat de credibilitatea sursei. Dacă scrie în revista Nature, vom lua în serios. Dacă scrie într-o revistă cu factor de impact mic, vom acorda mai puțină atenție. Dacă scrie într-o carte de specialitate a unui profesor reputat, vom crede mai degrabă decât dacă scrie în cartea unui aspirant neexperimentat.

Când însă clamăm democrația sau meritocrația și ignorăm ce scrie în revista Nature pentru că nu cunoaștem autorul, sau nu ne place autorul, sau nu ne place ce scrie, trecem în domeniul ipocrației – definită nu ca puterea demos-ului, nici ca puterea meritului, ci ca puterea ipocriziei.

Piața publică de idei din România a rezonat în anii recenți puternic la câteva articole din revista Nature, unul din argumente fiind tocmai credibilitatea sursei – fiind vorba de una dintre cele mai respectate reviste din mediul academic. A apărut și anul acesta un text despre România în această revistă – o scrisoare semnată de mine. Am comentat despre acel text aici. După două luni și ceva, scrisoarea aceea a adunat câteva like-uri și atât. Prin contrast, precedentele texte din Nature despre România au fost preluate în doar câteva ore de la apariție de cam toată presa din România. Evident, a fost vorba de o campanie de popularizare; nu e foarte complicat – persoana care dorește popularizarea trimite un email organizațiie de presă naționale de mare impact, și acestea, dacă li se pare că e cazul, preiau știrea. Ea începe de obicei cu expresii de genul „Potrivit prestigioasei reviste Nature...”. Mesajul real este însă altul: „Ceea ce NOI (sau cei pe care NOI îi avem de repere morale) spunem de mult, tocmai a fost confirmat în revista Nature”. Nu e vorba că ne pasă în mod special de acea revistă – ci e doar vorba că mai avem încă un argument pentru ceea ce spuneam de multă vreme (că x partid și y politician fac rău). Evident că atunci când în Nature scrie cineva care nu confirmă acele idei gata formate, și care nu face niciun efort să atragă atenția asupra articolului prin emailuri și telefoane către presă, textul va fi complet ignorat. Nu vrem să auzim/citim ce a scris acolo, pentru că nu cadrează cu ce știm noi, sau cu ce vrem noi. Cu atât mai mult când acolo nu scrie nimic alarmist, nimic scandalos. Ce să faci în presă cu o știre non-negativă (sau cu atât mai rău pozitivă) și cu o sugestie constructivă? Nu cumva mai bine era cu o critică acidă și cu un apel dramatic? Știe oricine că doar știrile negative sau scandaloase fac audiență, pentru că asta vrea publicul.

Nu. Acesta este o minciună cruntă. Publicul nu vrea nici știri negative nici scandaloase. E drept că acelea atrag mai ușor atenția, din cauze biochimice simple: la fel, când auzim un strigăt pe stradă, ne vom întoarce din reflex să vedem despre ce e vorba. Dar jurnaliștii care spun că publicul cere scandal ieftin sunt de fapt cei care aleg calea ieftină în meserie. E mai greu, și necesită jurnalism adevărat, să faci știri pozitive – din cele reale, nu cu exagerări ieftine. Sau, nici măcar pozitive, ci obiective, fără exagerări în rău sau în bine. Se cere însă mai mult efort pentru așa ceva, efort care costă mai mult timp, atenție și bani.

Să fim înțeleși, dacă ceea ce scriu mai sus sună critic pentru cineva, critica se referă inclusiv la mine. Chiar azi am realizat de exemplu că într-un studiu recent am ignorat nu doar să citez, ci și să fac uz de informațiile dintr-un text de specialitate scris de colegi de-ai mei în frunte cu profesorul de la care am învățat biochimia - adică esența a ceea ce fac în prezent. Pentru asta îmi pare rău și sunt dator cu scuze. Nu e, de multe ori, nevoie decât de neatenție pentru a ignora lucruri pe care potrivit principiilor pe care le enunți n-ar trebui să le ignori devenind astfel exponent al ipocrației.


În încheiere, tocmai pentru a fi consecvent cu ce am scris aici, trebuie să notez că termenul de „ipocrație” nu îmi aparține. L-am găsit menționat de un artist din sora Jamaica,după cum se poate vedea aici.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.