Garanți sau asistați?

Redau o parte din răspunsul la un nou set de întrebări pentru care îi mulțumesc lui Petru Munteanu de la Foreign Policy. Tema era legată de implicarea diasporei. Mă grăbesc să îl redau, pentru că altfel lista de lideri de partide începe să își piardă actualitatea...

Cred că în ochii oricui e evidentă frustrarea pe care o resimte o mare parte a cetățenilor cu drept de vot, indiferent de domiciliu, față de performanța sistemului politic din România. Sistemul în sine pare să fi perceput acest lucru. Ca dovezi pot fi invocate perpetuul joc de alba-neagra din ultimii ani, jucat cu acronime în jurul principalelor forțe politice - USD, USL, PSD+PC+UNPR, PDL, PLD, ARD, (P)MP, FC, ACL, PLR etc, dar și faptul că azi președinții principalelor forțe politice din parlament sunt oameni fără un „trecut” pre-1989 (în majoritatea lor din cauza faptului că sunt relativ tineri) – Victor Ponta, Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Kelemen Hunor, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea. Nici acronimele și nici oamenii împinși în prima linie nu par să aducă legitimitatea generală pe care poate o sperau unii dintre dânșii: sunt prea evidente tarele societății în ansamblu, și prea evidentă concluzia că administratorii țării („clasa politică”) sunt responsabilii imediați. Poate cu atât mai mare e evidența în ochii diasporei, atât pentru că are termen de comparație în țara adoptivă, cât și pentru că printre cei mai vocali membri ai săi se regăsesc oameni ale căror studii superioare le-au dezvoltat apetitul critic.

În opinia mea trebuie însă să conștientizăm că această clasă politică este nimic altceva decât esența distilată a societății. Ei au ajuns acolo prin susținerea directă (vot) sau indirectă (neimplicare, implicare insuficientă) a restului societății. Dacă se poate vorbi de un eșec, el este al societății și în special al liderilor săi de opinie, al purtătorilor de mesaj, al celor care ar trebui să constituie elita. Ei au eșuat în a se face reprezentați eficient și clar, în a trece de „dorința de mai bine” propunând măsuri explicite. E vorba de a fi pus presiune pe o relație cu mediul politic pe care legea o presupune într-adevăr bidirecțională și constant reciprocă. E vorba de a face cereri explicite legate de decizii concrete pe care le ia un anume politician, sau clasa politică în ansamblu; e vorba de a propune și susține activ planuri concrete de lucru (altele decât justificatele dar prea genericele „să se facă o reformă profundă”, „să nu se mai fure”, sau „să se aleagă oameni mai buni”). E vorba ca atunci când ai astfel de idei sau proiecte, să fii capabil să faci mai mult decât un „share”, mai mult decât să ți le afișezi eventual pe geam precum scrisoarea pentru Moș Crăciun, așteptând ca lumea (sau măcar politicienii) să îți cadă instantaneu la picioare extaziată – iar atunci când asta nu se întâmplă să dai vina pe alții, care invariabil sunt prea leneși, proști, corupți, necivilizați, comuniști sau beți pentru a găsi textul tău și pentru a înțelege ce ai scris. E vorba să fii capabil să fii proactiv în încercarea de a îi convinge pe egalii tăi (egali din punct de vedere electoral) nu doar să îți împărtășească ideile ci și să devină agenți activi în slujba lor. E în esența democrației ca aceste exerciții să se desfășoare sub forma unor mișcări/partide politice, începând cu nivelul cel mai de jos, acumulând acolo masa de oameni care să poată aduce schimbări la nivele superioare. Dacă azi ne declarăm dezamăgiți de clasa politică, e pentru că fie nu am încercat să facem cele mai sus descrise, fie am eșuat lamentabil. Frustrarea e legitimă pentru că sistemul nu funcționează la parametrii la care ar putea să o facă, la cei la care funcționează în alte părți; a da vina pe altcineva decât pe noi înșine înseamnă să ne îmbătăm cu un mit. A legitima printr-o semnătură fugară un nou set de oameni politici în speranța ca ei să fie altfel dar fără a ne asuma rolul pe care democrația îl cere de la orice contribuabil, este un gest riscant: intrați în scenă din senin, acești noi oameni, aleși dintre criticii vechiului set de oameni, au oare și alte aptitudini decât cea de a critica? Au alte loialități decât cea pentru critică? Au alte loialități decât pentru cei care îi lansează în scenă prin votul lor? Răspunsurile la aceste întrebări, pentru a fi bazate pe fapte verificabile, necesită timp și un sistem de filtrare și evaluare format din mulți participanți. Partidele deja existente ar putea oferi un cadru pentru așa ceva; o mișcare politică pornită de la zero cu oameni care nu au fost în vizorul public până atunci se expune în opinia mea unui risc serios de deturnare de către grupuri de interese nu doar mai ilegitime ci și mai nocive decât cele deja prezente în eșafodajul politic actual (ipoteticul Citizen Kane, ori Adolf Hitler, ori bolșevicii Rusiei de la 1917, pot figura drept „drob de sare” în acest raționament). Șansele de succes depind însă, indiferent că e vorba de a construi o mișcare nouă sau de a le corecta pe cele vechi, de seriozitatea cu care majoritatea contribuabililor își va asuma rolul de generator și garant, nu de beneficiar-asistat, al democrației.