Simple consecințe


Inegalitatea flagrantă, manifestă, stridentă, uneori epatată, este inevitabil o sursă de tensiune, și deci potențial și de conflict. Actele de violență (fie ideatică, fie materială) par să devină în astfel de contexte, statistic vorbind, simple consecințe. Vedem acest lucru în interacțiunile curente între oameni, între grupuri sociale – și prin urmare și între națiuni sau chiar întregi zone geografice. Accesul la resurse, securitatea, puterea de decizie, sau accesul la informație n-au fost niciodată uniforme în interiorul unui grup social, cum n-au fost niciodată uniforme pe mapamond. Deceniile recente au văzut poate aceste diferențe exacerbându-se, cu lumea „vestică” alunecând accelerat spre viitor în timp ce alte regiuni stau ancorate în Evul Mediu sau chiar, în puține cazuri, în antichitate sau preistorie. Nu discutăm aici despre „a cui e vina”, ori dacă ar fi trebuit luat alt curs pentru a evita această situație; rămâne realitatea acestor diferențe. Pentru a pune (probabil foarte multă) sare pe rană, devine tot mai ușor pentru cei mai „săraci” să conștientizeze, să vadă, să realizeze, cât de departe sunt oportunitățile lor de cele ale celor din societățile mai avansate tehnologic. Poate ironic, una din formele de tehnologie care călătorește cel mai ușor către noi orizonturi este tocmai cea a informației, care te face să fii încă și mai conștient de celelalte beneficii pe care le-ai putea avea dacă „la tine” ar fi „ca la ei”. Din nou, nu discutăm aici despre măsura în care acele beneficii ar fi meritate sau nu; rămâne realitatea că ele sunt vizibile. Pentru a pune mai departe sare pe rană, diferențele tehnologice au adus diferențe politice, militare și economice – care, în logică (chiar dacă nu lăudabilă) continuare a imperfecțiunii umane ilustrate de excese precum ale Inchiziției, conchistadorilor, Cruciadelor, de fascism, și altele, au dus în epoca mai modernă la diferende, războaie, ocupații militare, manipulare politică, revoluții orchestrate și confiscate, comportamente aparent discreționare sau arbitrare la nivel internațional. În România putem doar foarte vag estima simțămintele ce ne-ar încerca puși în situația de zi cu zi a unui sudanez, afgan, ori indigen din pădurile tropicale – putând doar cel mult să extrapolăm pe baza senzațiilor pe care le avem azi în fața euroscepticilor rasiști din vest, sau cu atât mai mult pe care le-am avut înainte de 1989. O parte dintre noi pot de asemenea extrapola pornind de la comuniunea exaltată pe care o simt când „i se înfundă” unei persoane care ne deranja (fie colegul pe care l-am turnat la Securitate, fie politicianul ale cărui profil ne este, indiferent de motiv, profund repulsiv, fie vecinul a cărui capră ne supăra atât de mult). Volumul de frustrare suplimentară este inevitabil imens în acele societăți din „lumea a treia” sau de încă mai departe, sau în acele grupuri sociale de emigranți stabiliți dar nu integrați în țări mai bogate, comparativ cu ceea ce se vede la noi – ca să nu mai vorbim de comparații cu Londra, California sau Tokyo. Mai mult, e inevitabil să fie vorba nu doar de frustrarea „celor de jos”, ci cu atât mai mult a celor mai dinamice elemente din societățile/țările respective, și implicit a vectorilor de opinie și a reprezentanților mai mult sau mai puțin formali. Cu o tensiune acumulată pe astfel de căi, zonele geografice aferente pot fi privite drept butoaie de pulbere în care aproape orice se poate transforma în detonator. Luând terorismul musulman drept studiu de caz – de la Boko Haram nigerian la evenimentele recente de la Paris, la Afganistan sau la cei care manifestă pe străzi împotriva unor caricaturi declarate ofensatoare – se poate argumenta că vorbim de comunități aflate sub o astfel de presiune cronică încât orice le-ar face să detoneze – și e doar o întâmplare că religia musulmană servește aparent drept detonator. În opinia mea oamenii care iau armele în astfel de contexte le-ar lua cu oricare alt pretext, pentru că nu pretextul în sine ci frustrarea socială și culturală îi mână de fapt. Probabil că, în actuala stare spirituală și materială, ar fi gata să ucidă cu aceeași determinare în numele culorii unui fluture, a rețetei de baclava, a dreptului la poligamie, sau a formei firului de nisip. Dacă cele descrise mai sus sunt reale, dacă terorismul este într-adevăr manifestarea unor dezechilibre sociale profunde și nu efectul vreunei ideologii, atunci valurile de violență (fie ideatică, fie concretă) pro- și contra musulmanilor nu au cum să de domolească atâta vreme cât fetișizăm în continuare „religii ale violenței”, „țări violente”, sau „conspirații”, și evităm să vedem cauzele profunde – deci implicit și locul unde se pot aplica soluții cu șanse de succes real și sustenabil. Soluții care, ca orice pentru orice problemă grea, nu au cum să fie nici simple, nici ieftine, nici nedureroase – pentru toate părțile implicate, de la est la vest și de la nord la sud. Nu e vorba de a renunța la lupta împotriva grupărilor armate criminale, ci, în plus, de a elimina factorii enormi de risc ce au contribuit la apariția lor.  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate