La ce aspirăm?

O știre recentă puncta, nu pentru prima dată, intenția declarată public a unui for român de specialitate de a propune la premiul Nobel un anume scriitor. Una dintre puținele și simplele informații ce se pot citi pe pagina oficială www.nobelprize.org/ la secțiunea „Nominations” este că nominalizările trebuie să rămână secrete timp de 60 de ani. Faptul că organizația profesională respectivă și/sau cele de presă care au preluat știrea nu par să cunoască detalii de asemenea simplitate despre modul în care funcționează o entitate despre care scriu sau căreia îi vor adresa o cerere oficială se leagă poate de o atitudine pe care am descris-o recent într-o altă postare despre modul în care ne interesează detaliile bugetului național. Astfel, mulți dintre noi aspiră, onest de obicei, la lucruri mari. Fie să înțeleagă bugetul național, fie să fie luați în seamă de cei care îl scriu, fie să fie cei care îl scriu, fie să publice un articol științific (sau foarte multe) într-o anume revistă prestigioasă, fie să câștige un premiu – dintre care, în afară poate de cel de la loterie, Nobelul e privit de mulți ca fiind cel mai de dorit. E poate de notat însă faptul că grupuri sau oameni dintre cei mai buni pot, atunci când aspiră la lucruri atât de importante, să neglijeze importanța înțelegerii mecanismelor prin care se ajunge acolo, și răspunderea implicată. Fie răspunderea de a deține onoarea la care se aspiră, fie cea de a contribui la distribuirea ei. E un semn rău a aspira la onoruri ce răsplătesc munci, calificări, reușite concrete – dar ignorând traseul exact și aspirând prea direct la răsplată. „Ce-i mâna pe ei în luptă?” - întreba poetul. „Laurii...” răspunde tot el. Adesea, când doar laurii sunt motivația, aspirația e sterilă și drumul presărat nu de pași printre oameni ci de amari pași peste ei.