Simplist despre cultură vs. aculturalism

Destinul noțiunii de cultură este îngemănat cu cel al umanității. Cu toții acceptăm, explicit sau implicit, că unul din principalele lucruri care îl diferențiază pe om de animale este capacitatea de a genera cultură. Realizările unei națiuni, ale unui grup, sau ale unui individ sunt cuantificate în mare măsură prin prisma contribuțiilor aduse la cultura locală și/sau universală. Spre exemplu, temuți sau respectați la vremea lor, dacii, gepizii ori tătarii și-au păstrat un loc în memoria colectivă a umanității în primul rând datorită unor popoare cu o cultură mai dezvoltată, ai căror poeți, istorici, filozofi, lingviști, pictori sau sculptori le-au consemnat existența. În acest context, nu putem încerca decât o îndreptățită îngrijorare privind la adesea enunțata criză culturală în care ne aflăm; prin prisma celor expuse mai sus, sucombarea pe scară largă a culturii nu poate să însemne decât o regresie spre animalitate, un pas spre neființă. Este legitim așadar să ne întrebăm dacă, și cum, am putea scăpa din ghearele aculturalismului, tot în aceeași măsură în care trebuie să ne preocupe amenințările globale (capitale, după unii) ale totalitarismului, armamentului nuclear sau deprecierii stratului de ozon.

Citând un dicționar, cultura este totalitatea valorilor morale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. O definiție UNESCO sună astfel: ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale și materiale, intelectuale și afective, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea cuprinde, pe lângă artă și literatură, modurile de trai, drepturile fundamentale ale ființei umane, sistemele de valori, tradițiile și credințele [variantă preluată din Contrafort, 2003, 3-4 (101-102)]. Dintre noțiunile invocate în aceste definiții, remarcăm prezența comunicării, atât explicit (în prima definiție), cât și implicit (în a doua definiție). Literatura (prezentă în definiția UNESCO de mai sus) este la rândul ei o formă de comunicare (prezentare) a ideilor artistice; ceea ce deosebește literatura de alte ramuri ale artei (din nou, o noțiune prezentă în definiția UNESCO) este folosirea limbajului, scris ori oral. Arta este deci o formă de producere (=prezentare, comunicare) de valori; definiții alternative ale artei (de exemplu - arta este un mod de oglindire a realității în mijloace expresive) converg spre aceleași noțiuni: comunicare, idei, valoare, concepte. În fine, morala, sistemele de valori, tradițiile și credințele (menționate de asemenea în definițiile culturii) reprezintă o sumă de idei, concepte și legi/reguli general acceptate de societate sau de părți ale acesteia. În ce privește ‘spiritul’, un cuvânt menționat în ambele definiții de mai sus, acesta se referă la ‘ideal, imaterial’ (legătura cu sacralitatea o vom relua poate în mod explicit ceva mai târziu). Trăgând linia, constatăm că, oricum am defini cultura, trebuie să invocăm câteva cuvinte cheie: comunicare, reguli, concepte, idei. Mai mult, notăm că noțiunile de ‘idee’ și ‘concept’ reprezintă de fapt o formă organizată, superior structurată, de informație (fie ea informație socială, politică, artistică, ori metafizică). Cultura este așadar un set de informații structurate, împreună cu modalitățile de comunicare a acestei informații, caracteristice sau definitorii pentru o națiune, o societate, un grup sau un individ. Această definiție, deși poate mai puțin operativă decât cele „oficiale” listate mai sus, are avantajul de a reliefa trei factori esențiali ai culturii: informația, transferul de informație, și, desigur, societatea care le dă naștere/asistă. Urmează de aici, în mod clar, că putem defini omul „omul de cultură” ca generator, deținător sau vehicul de informație superior organizată. Gradul de cultură al unei peroane sau grup este în aceste condiții dat de gradul de structurare şi cantitatea informației pe care aceștia o dețin sau vehiculează.

Una dintre măsurile culturii (des vehiculată recent) este „câte cărți citim”. Rolul benefic al cărților este adesea contrastat cu cel al televiziunii, propus a fi negativ; a devenit deja un clișeu omul modern care nu mai citește cărți pentru că se uită la televizor. Se poate aduce aici însă argumentul că omul modern care nu mai citește cărți este o falsă problemă; acest om, în cele mai multe cazuri, consumă informație la un nivel superior celui disponibil generației de acum 50, 100, sau 200 de ani; o face poate pe alte căi – radio, TV, internet, sau pur și simplu prin intermediul unei vieți sociale mult mai intense/variate.

Între instrumentele culturale, cartea este în general creditată cu un loc aparte, pozitiv. Ce este la urma urmelor cartea? Un mod oarecum standardizat de transmitere a ideii (de obicei în forma înalt structurată, =cultă), bazat în principal pe limba scrisă. În ce mod este cartea superioară televiziunii? Răspunsul cel mai des întâlnit este că televiziunea oferă informație de calitate mai scăzută, o informație mai facilă. Acest argument este însă discutabil, așa cum argumentam într-o postare anterioară: simplitatea informației nu este intrinsecă noțiunii de televiziune. Specifică televiziunii este eficiența transferului de informație, televiziunea având la dispoziție comunicarea concomitentă pe cale vizuală, audio, dar și scrisă, la care se adaugă posibilități tehnice lărgite de a manipula informația în timp şi spațiu. Eficiența și flexibilitatea televiziunii îi explică, fără îndoială, succesul – însă sunt în același timp un factor major de risc. Imensul „spațiu de emisie” disponibil poate cu ușurință dezorienta persoanele responsabile de gestionarea sa, ajungându-se într-adevăr adesea la o utilizare ineficientă; manifestările unei astfel de ineficiențe sunt azi binecunoscute, și ele sunt catalogate adesea, cu un termen care descrie dar nu explică, drept „sub-cultură”. Trebuie însă subliniat că astfel de derapaje „sub-culturale” sunt corectabile; un documentar bine făcut poate oferi în zece minute mai multă informație decât telespectatorul ar aduna în douăzeci de minute de lectură – și încă fără a fi necesare deplasări la biblioteci sau librării. O slăbiciune majoră a televiziunii vine însa și din situația ei fundamental antidemocratică, de monopol. Intrând într-o bibliotecă, persoana interesată de informație are la dispoziție mii de cărți, și libertatea de a alege între ele în funcție de preferințe, limite proprii, sau orizonturi culturale. Așezată însă în fața televizorului, aceeași persoană este servită cu o ofertă mult mai limitată, mai uniformizantă: un număr mic de canale, aflate sub controlul unui număr și mai mic de persoane sau asociații, toate oferind un „program de lectură” prefabricat și purtând amprenta personalității altcuiva. Aceste limitări uniformizante sunt benefice atunci când e nevoie de impunerea/difuzarea unor informații sau concepte universal valabile (ex., diseminarea/transmiterea unor concepte esențiale pentru buna funcționare a societății – ca democrația- sau avertizări asupra unor pericole clare și imediate), dar devin toxice în probleme fără finalitate imediat-aparentă, pur culturale. Spre exemplu, dacă sunt interesat de ideile din cartea X a autorului Y, am libertatea de a ma îndrepta spre o librărie sau bibliotecă pentru a obține cartea respectivă, și/sau un comentariu pe marginea ei; mai mult, în momentul în care, în decursul lecturii, găsesc o referință către o altă carte de același autor, am libertatea să mă îndrept către raftul potrivit din bibliotecă pentru a vedea despre ce e vorba; în schimb, așezat în fața televizorului, este extrem de puțin probabil să găsesc vreo informație despre autorul Y sau cartea X – în afară de cazul în care se întâmplă să fie „la modă”, sau să aibă valoare comercială semnificativă. Care este soluția? În vremuri de demult, aducătorii de vești proaste erau uciși; mai târziu, s-a încercat arderea cărților care deranjau; învățăm însă din lecțiile trecutului că renunțarea la un mijloc de comunicare sau controlarea sa excesivă sunt, pe termen lung, neproductive, ineficiente. Calea de soluționare a problemei aculturalismului televizat trebuie să fie, cum a fost și în cazul altor mijloace de comunicare, diversificarea ofertei. Pași în această direcție s-au făcut și se fac constant; a fost la început teletexul, însă televiziunile de top au acum programe interactive mult mai complexe, unde telespectatorul poate să reia o știre care îl interesează, să citească sau să vadă mai mult despre un subiect aparte, să se adreseze în scris sau prin telefon jurnaliștilor sau invitaților acestora. Integrarea completă a televiziunii cu un sistem de tip „internet” va permite în cele din urmă și cititorului din exemplul de mai sus ca prin intermediul televiziunii să găsească textul cărții X de autorul Y, interviuri pe această temă, conexiuni cu alte lucrări/opere de artă, și eventual chiar să intre în contact direct cu autorul. În paralel cu o astfel de evoluție pozitivă, observăm continuarea tendinței de creștere a numărului de posturi de televiziune, ceea ce din nou mărește varietatea informației disponibile.

Mai în general, dacă recunoaștem faptul, enunțat deja mulți dar poate în alte cuvinte, că informația înalt-structurată (a se citi: arta de calitate, spiritualitatea profundă, idealismul) face loc în tot mai mare măsură unor forme rudimentare (a se citi: sub-cultură, absența valorii, infracționalitate, etc), vedem problema aculturalismului ca o criză a informației. Evident atunci soluția problemei este gestionarea mai eficientă a informației, și mai precis diseminarea mai eficientă a acesteia de către „oameni de cultură” (vezi definiția mai sus) performanți. Aceștia nu pot fi decât rolul unui proces de filtrare/selectare mai eficient, în care rezultatul (performanța în a crea și disemina în mod relevant pentru societate) să primeze în fața aparențelor, a apartenenței declarate doar de conjunctură și a formelor fără fond.