Supremi

Într-o postare anterioară făceam aluzie la modul agresiv în care mediul public încearcă să impună o cultură a superlativului. La nivel descriptiv sau prin deziderate, e vorba despre faptul că suntem, am fost, vom fi, sau ar trebui să fim cei mai... orice: buni, răi, deștepți, bogați, săraci, proști, lași curajoși, vechi, noi, bețivi, educați, needucați, analfabeți, geniali, mari, mici, grași, slabi, verzi, albi, negri etc. Prin contrast, în opinia mea unul dintre puținele lucruri care ne caracterizează cu adevărat este faptul că avem picioarele pe pământ și ne știm cântări judicios relativ la cei din jur. E o trăsătură manifest absentă din profilul majorității personalităților perindate în mass-media, fie ei vectori de opinie, vedete ad-hoc, politicieni, magnați, servanți publici, etc, – dar pe care mă bucur constant să o regăsesc în oamenii din jurul meu. De altfel acest contrast între reperele vizibile în viața publică și reperele interne ale celor din care se hrănește această „viață publică” e comentat adesea, și uneori folosit drept forță motrice în feluri pe care sper să le pot comenta cu altă ocazie.

Într-un microbuz din Georgia (SUA), o tânără pasageră de culoare m-a întrebat „ce e special la România?” O analiză scurtă mi-a permis o un joc de cuvinte greu de tradus: "nimic deosebit" – ceea ce în sine e... oarecum deosebit. „Nimic deosebit” nu înseamnă simplu „nimic”, ci pur și simplu o țară între altele, diferită dar nici inferioară nici superioară altora – și, în esența ei, conștientă încă de acest lucru. Una care încearcă să fie mai bună decât a fost, poate mai bună decât alții, dar strânge în general din umeri jenată când se vorbește de supremații.