Despre conexiuni între educație și finanțare

Am completat de curând un formular pentru un sondaj de opinie la cererea unei colege de la București. La întrebarea despre gradul în care (în opinia mea) existența unui mecanism de corelare a salariilor cadrelor didactice cu taxele și impozitele plătite de absolvenții proprii este o măsură corectă și morală, am avut următoarele comentarii:

Conceptul „absolvenții proprii” este imposibil de definit în mod corect etic. Fiecare absolvent trece prin mâinile unui număr mare de cadre didactice, cu statut și capacitate de influențare limitate și diferite intre ele (de la asistent ocazional la responsabil de grup de discipline, etc) și provenind din departamente, facultăți sau chiar universități diferite – iar „diferite” se referă inclusiv la calitatea „produsului”, nu doar la profil.
Alături de conceptul finanțării per student/elev, cel expus aici furnizează încă un mod de a eluda evaluarea directă, asumată și responsabilă, a calității actului educațional și științific în România. În lipsa curajului de asumare a responsabilității, afirmând tacit și implicit o incompetență instituțională, diverșii evaluatori ai sistemului se ascund adesea în spatele unor criterii numerice – fie că este vorba de excese de scientometrie fie că este vorba de cele de finanțare „normalizată la …” În opinia mea, calitatea actului didactic și a celui educațional este cel mai bine evaluată prin sistemul „peer-review”, personal, de experți de indubitabil prestigiu în domeniu și, evident, de moralitate profesională general recunoscută. În opinia mea, astfel de oameni există în România, și în plus există și în afara ei – dar au prea rar dreptul de a formula judecăți relevante. În schimb, responsabilii sistemului au un istoric de a se ascunde în spatele unor noțiuni sonore și alambicate, la aplicarea cărora faptul ca sunt simpli „executori” îi absolvă (în ochii naivi ai unei părți a publicului) de realitatea faptului că aproape invariabil șuruburile mașinăriei sunt astfel unse și adaptate încât rezultatele să fie pe placul unor grupuri de interese ilegitime.
Aș mai adăuga ulterior că într-o societate eficientă, cu mecanisme libere și echilibrate, performanța educațională a unei universități (nu neapărat a unui cadru didactic individual, ori a unui departament) se leagă într-adevăr de impozitele plătite de absolvenți - și de multe ori de donațiile directe făcute de aceștia. În acest sens ideea întrebării este generoasă și vizionară - doar că am văzut până acum multe moduri de a abuza concepte similare prin introducerea de variabile numerice aparent arbitrare în algoritmi de repartizare a căror complexitate făcea greu de depistat erori de logică și prin urmare ulterioare efecte negative. 


La finalul unor întrebări legate de posibilitatea finanțării cercetării aplicate, am avut următoarele comentarii:

Există deja mecanisme de finanțare a inovării și cercetării aplicate, în opinia mea mai generoase chiar decât ceea ce are de oferit REAL (acum) piața româneasca de idei (a se vedea spre exemplu ca un studiu de caz Revista de PoliticaŞtiinței și Scientometrie 2014, 3(2), 151-165). Evaluarea inițială în vederea accesului la finanțare este inerent extrem de subiectivă în natură pentru cercetarea complet aplicată prin comparație cu domeniile care au și componente fundamentale – domenii unde scientometria și extensiile sale pot proba pe căi greu de contestat anumite aspecte ale valorii. Un pericol major este și industria, deja în parte dezvoltată, a SRL-urilor, IMM-urilor, ONG-urilor și a altor tipuri de entități specializate în parazitarea sistemului de finanțare de stat, oferind ca singur argument masca ‘inițiativei private’ – fără calitate și fără rezultate palpabile. Este de subliniat aici că în timp ce pentru ochiul antrenat excelența în cercetarea fundamentală este greu de falsificat/mimat, proiectele aplicate oferă posibilități infinit mai multe de fraudare a încrederii. Dacă este meritoriu efortul de a direcționa resurse către cercetarea aplicata, trebuie sa fim precauți atunci când aceste resurse sunt obținute prin încetarea finanțării unor domenii de cercetare (mai) fundamentala unde România deja are un nume sau un avantaj pe piața internațională, sau a unor domenii ce țin de menținerea ori definirea identității culturale locale. O deplasare brusca a paradigmei de finanțare către, aparent, „cercetarea aplicată”, ar avea cel mai probabil ca rezultat o deturnare masivă a fondurilor de la cercetătorii reali (atât cei demni de finanțare cat și ceilalți) înspre o categorie care riscă să-și aibă granițele mult prea permisiv definite, oferind astfel o modalitate de drenare a bugetului de stat similară ANRP, SIF etc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.