De unde vin

Motto: „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec” (M. Eminescu, Rugăciunea unui dac)

Unii scriu pentru că au ceva de spus. Le apreciez încrederea de sine, dar nu am multă simpatie pentru profesiunea de reper autodeclarat.

Unii scriu pentru că au talent. Îi admir, dar nu găsesc des motiv să îi ascult.

Unii scriu pentru că au ceva de demonstrat. Îi găsesc triști, pentru că își privesc auditoriul drept teritoriu ostil.

Unii scriu pentru că au nevoie de atenție. E în natura umană.

Unii scriu pentru bani. Aceasta înseamnă că auditoriul e un client de la care vor să obțină un beneficiu imediat. Sper, și încerc, să nu am de-a face cu ei.

Unii scriu pentru că e datoria lor de persoane publice. Argumentul e însă circular...

Unii scriu pur și simplu „cam ce-au pe suflet”. Pentru că sunt sinceri fără a pretinde că sunt repere imuabile de corectitudine și fără a căuta forme artificiale ori pretențioase, îi urmăresc cu atenție.

Prin acest blog nu pretind că „am ceva de spus”. Nu mă interesează cine are talent. Nu știu ce înseamnă „a avea ceva de demonstrat” (dar deplâng ocazional accentele mesianiste care răzbat atunci când unii folosesc această frază). Nu caut câștiguri concrete materiale. Nu vă solicit atenția, și nu mă hrănesc din ea. Nu cred că sunt atât de important pentru alții încât să „am o datorie de a scrie”. Poate că acest exercițiu le va fi util celor care vor să știe ce să aștepte (sau nu) de la mine; ei decid. Aici o să scriu „cam ce-am pe suflet”, fără vreo pretenție în plus și fără așteptări. Așa cum am spus în motto, „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec”.