Violența TV

Se vorbește mult în ultima vreme despre efectul negativ al televiziunii, datorat excesului de violență (fizică, dar desigur și morală) pe care aceasta îl oferă. Măsurile de contracarare propuse de obicei sunt de aceeași sorginte cu cele propuse și cu alte ocazii: controlul accesului la emisiunile cu tenta violentă, marcarea cu avertismente clare a conținutului violent, și conștientizarea publică a periculozității violenței televizate.

Demonizarea televiziunii ca instituție ne este la îndemână și are avantajul de a ne furniza iluzia existenței unui set de măsuri simplu de enunțat, bine definite și a căror aplicare ar rezolva problema. Astfel de măsuri riscă însă să încalce principii fundamentale ale societății moderne, ca libera concurență și liberul acces la informație; e simplu în aceste condiții pentru mulți să depună armele: „noi am încerca, însă EI nu ne lasă” – alunecând astfel spre un elitism de paradă și neproductiv. Iată însă un punct cheie al problemei: INFORMAŢIA. Avem de-a face de fapt cu o provocare mai veche decât societatea umană: excesul de informație, și provocarea pe care aceasta o prezintă unui organism viu în contextul unor capacități senzoriale şi adaptative limitate. Mijloacele de comunicare în masă (și ideea de comunicare în sine) au purtat de la început, ca o cutie a Pandorei, capacitatea de a furniza o cantitate de informație superioară ca volum și diversitate informației pe care individul ar fi obținut-o din sursele pre-existente. Evoluția comunicării în masă de la toba bătută în sat până la ziare, la radio, la TV și la internet, a mers mână în mână cu creșterea volumului de informație pe care mass-media îl putea disemina. Efectele negative ale supraîncărcării cu informație („indigestia de informație”) nu sunt apanajul televiziunii: să ne amintim de situația ziarelor din comediile lui Caragiale, sau isteria legată de invazia marțienilor, provocată acum mai multe zeci de ani de un post de radio. Față de alte mijloace de comunicare, televiziunea se remarcă doar prin fluxul mai mare de informație (imagine, sunet, temporalitate, accesibilitate). Televiziunea nu este deci o entitate supusă unor principii diferite de cele guvernând alte mijloace de comunicare. Televiziunea nu reprezintă o problemă independentă de  problema generală a gestionării informației la nivel social.

O soluție la îndemână și necesară pentru rezolvarea acestei probleme constă, într-adevăr, în aplicarea unui regim de legi care să prevină și/sau să sancționeze încălcarea unor limite morale bine definite. Astfel de măsuri se adresează însă simptomelor și nu cauzei. Cauza ține de natura instituțiilor și persoanelor care gestionează informația; printre cei ce ne controlează mijloacele de comunicare în masă se numără oameni cu afaceri ridicate prin evaziune fiscală sau escrocherie, trafic de persoane, corupți, „securiști”, etc. Ce pot avea astfel de oameni în comun, dacă nu incompetența managerială, ducând la gestionarea defectuoasă a informației? S-a ajuns în această situație pentru că statul, prin instituțiile datoare să vegheze la respectarea legii și care puteau împiedica accesul la putere (mediatică ori de altă natură) a unor persoane dubioase pe căi dubioase, a asistat pasiv de pe margine. Iar statul este o oglindă fidelă a gradului nostru, al tuturora, de interes și implicare, respectiv de eficiență în implicare. Înainte de a cădea în comunul păcat al „mioritizării”, să mai notăm că gestionarea ineficientă/defectuoasă a informației nu este neapărat specifică nației noastre. În forma ei actuală, violența audio-vizuală din peisajul românesc (fie ea fizică ori morală) este în mare parte o copie a celei din „vestul civilizat”. Gestionarea eficientă și corectă a informației reprezintă așadar o provocare globală, a cărei depășire e puțin probabilă fără transcenderea unor bariere sociale, cognitive și poate chiar biologice.