Memoriu deschis

Am adresat azi (prin email către reprezentanți aleși și către superiori ierarhici) următorul memoriu, pe care l-am redactat la sugestia unor colegi:

Memoriu

Subsemnatul [...] vă rog să luați în considerare, și dacă este cazul să sprijiniți, următoarele propuneri pentru eventuale modificări legislative, regulamentare sau de altă natură. Ele au de-a face cu sistemul de educație și de cercetare din România. În parte au fost expuse și în alte documente la redactarea cărora am contribuit.

  1. Instituirea unui program „Lider=profesor” care să asigure accesul direct în învățământul preuniversitar pentru șefii de promoție (sau, după caz, primii 1% din absolvenți, sau sisteme de selecție similare) de la principalele universități din țară - fără examene suplimentare, cu burse de 5 ani care să suplinească sub-finanțarea altfel inerentă sistemului per ansamblu, la nevoie prin crearea de poziții didactice speciale. Pentru acești profesori, oferirea și de posibilități de continuare a studiilor post-universitare în regim deschis, care să nu pericliteze atenția dedicată predării. Ar fi vorba de puțini oameni, de un efort bugetar relativ minor la nivel național, dar de un semnal și de un exemplu poate util.
  2. Găsirea unei modalități legale de introducere a conceptului de „promovare” în sistemul de învățământ. Spre exemplu, un angajat pe o normă didactică de lector ar urma să poată, în urma unei examinări a dosarului cu rezultate, să acceadă la statutul superior de conferențiar prin simpla reetichetare a postului – dacă încărcătura didactică este compatibilă cu această modificare. Similar, pentru promovarea de la conferențiar la profesor. După cum știți, în prezent majoritatea promovărilor sunt efectuate de facto sub forma unor concursuri, care sunt însă anunțate în marea majoritate a cazurilor cu un candidat anume în minte – iar acel candidat e adesea și unicul înscris la concurs – toți colegii știind că e „postul lui”. Instituționalizarea promovării ar mări semnificativ transparența și simplitatea, și ar lăsa spre concurs numai posturile cu adevărat propuse pentru candidați externi. Pe de altă parte, vă rog să considerați și situația unui angajat merituos: răsplata pentru rezultatele sale, într-o companie multinațională sau chiar la o universitate ultracompetitivă din lume, ar fi o promovare sau o creștere de salariu. La noi însă, răsplata este un concurs în care el riscă (mai ales dacă nu are conexiunile potrivite) să vadă pe altcineva luând răsplata – respectiv postul superior. A existat chiar o perioadă în care postul scos la concurs era creat prin desființarea vechiului post al angajatului merituos, răsplata fiind atunci cu atât mai mult ironică – el risca să își piardă cu totul calitatea de angajat. Dacă, și subliniem „dacă”, într-adevăr angajatul este merituos, atunci ceea ce ar trebui să primească este o recompensă, nu un set de furci caudine și un loc la ruleta concursului, cu presiunea și cheltuiala de resurse aferente atât din partea lui cât și a instituției. Ar rămâne, într-un astfel de sistem, de discutat dacă promovarea ar trebui să fie automat acordată odată cu depășirea unor standarde severe (severe, nu minimale!) sau, mai degrabă, la latitudinea superiorilor ierarhici. În oricare variantă, plusul de simplitate nu poate aduce decât un plus de eficiență și de transparență – deci și de încredere în sistem din partea membrilor săi.
  3. Reintroducerea coeficienților de salarizare, ca posibilitate alternativă promovării în ceea ce privește recompensarea performanței, dar și ca posibilitate de sancționare.
  4. Schimbările de legi şi regulamente să îşi facă efectele nu mai devreme de doi ani de la data adoptării. Pentru anumite aspecte, precum criteriile minimale de angajare pe poziţii didactice şi de cercetare, sau principiile de evaluare a proiectelor de cercetare, această regulă ar trebui să poată fi aplicabilă.
  5. Finanţarea universităţilor româneşti după criteriul calitativ, cu un sistem simplificat, în trei trepte, fiecare caracterizată de o anumită sumă per cadru didactic. Cele trei trepte ar putea fi A (acreditate şi finanţate pentru a oferi şi studii de masterat şi doctorat, pe lângă cele de licenţă), B (acreditate şi finanţate pentru a oferi doar studii de nivel licenţă), şi C (acreditate pentru a oferi studii de nivel licenţă, dar nu şi finanţate). O posibila adiţie la sistem ar fi definirea unei categorii B+, unde studiile de master şi doctorat să fie acceptabile dar numai contra taxă.
  6. Adoptarea sistemului din ţările avansate tehnologic, în care evaluarea universităţilor, mai ales a celor de categorie superioară, se face primordial după rezultatele din cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI) ale acestora. Implicită este ideea, acceptată acolo, că activitatea didactică trebuie să fie informată de cea CDI; că un corp profesoral care cunoaşte doar indirect tehnicile şi aparatele despre care vorbeşte, are de oferit o calitate redusă a informaţiei, ceea ce nu poate fi suplinit – ci cel mult mascat - de talentul sau calificarea didactică. Un corp profesoral cu un nivel rezonabil al activităţii de cercetare generează în mod inevitabil studenţi bine instruiţi, care să participe inclusiv la activitatea de cercetare. Este implicit faptul că va deveni responsabilitatea universităţilor să îşi distribuie intern resursele pentru a menţine calitatea înaltă a personalului – în caz contrar riscând reducerea finanţării prin retrogradarea la o categorie inferioară. Forul care s-ar ocupa de atribuirea calificativelor universităţilor ar urma să fie un subiect de discuţie separată: ARACIS, CNFIS sau CNCS ar trebui să aibă deja formal resursa umană competentă pentru astfel de activităţi, dar ajutorul instituţional al forurilor similare dintr-una dintre ţările cele mai dezvoltate tehnologic – Anglia sau Germania, spre exemplu – ar putea fi o alternativă interesantă măcar cu rol consultativ şi cel puţin pentru o primă rundă de evaluare.
  7. În privinţa modului în care evaluăm CDI, considerăm că ţinta unui cercetător nu poate fi să „publice”, în aceeaşi măsură în care ţinta unui student nu este doar să ia note. Lucrările ştiinţifice, brevetele si cărţile sunt „notele” pe care cercetătorul le primeşte din partea comunităţii; ele vor fi cu atât mai „bune” cu cât impactul lor este mai mare – în general din cauză că enunţă idei, concepte, tehnologii sau teorii care devin general acceptate şi aplicate în comunitatea ştiinţifică şi/sau în afara ei. E greşit în acest context să stabilim drept criteriu de performanţă în cercetare 'numărul de...', pentru că după acea logică ar trebui să putem acorda diplome studenţilor indiferent care au fost notele lor – cu condiţia să fi fost „multe”. S-ar putea, în această linie de gândire, acorda calificative calitative facultăţilor şi universitatăţilor, care să reflecte vizibilitatea sau prestigiul în mediul academic într-un mod foarte simplu, cu maximum trei nivele (naţional, regional-internaţional, şi international). Aceste calificative ar fi acordate pe baza impactului pe care rezultatele în CDI ale respectivelor entităţi le au, respectiv măsura în care sunt acceptate cu titlul de lider de opinie la diverse nivele de vizibilitate (naţional, internaţional, etc).
  8. În privinţa domeniilor pe care statul trebuie să le susţină prin finanţare sau în alte moduri, este opinia noastră că, în contextul fondurilor limitate, în primul rând trebuie susţinute acele direcţii şi grupuri care au deja un rol de lider de opinie cel puţin de nivel regional-internaţional, dacă nu mai amplu – şi că această susţinere trebuie să vină indiferent de caracterul aplicat sau fundamental şi indiferent de aria de studiu. Considerăm că susţinerea punctelor tari deja existente este un element de eficienţă administrativă; ele nu trebuie sacrificate în favoarea unor direcţii în care nu avem încă rezultate şi specialişti recunoscuţi la vârful domeniului. Pe de altă parte a finanţa numai aceste colective ar însemna blocarea accesului generaţiilor mai tinere, şi blocarea dezvoltării de direcţii de perspectivă nouă.
  9. Cercetarea aplicată este în mod evident o prioritate la nivel UE. E de asemenea evident că din punct de vedere al contribuabilului este de dorit ca banii investiţi in universităţi să se întoarcă în societate nu doar sub forma unor tineri instruiţi, nu doar sub forma prestigiului adus de contribuţii teoretice importante, ci şi a unor produse sau tehnologii utilizabile practic pentru creşterea calităţii vietii. Trebuie însă în ambele direcţii definite şi/sau menţinute exact livrabilele și calificările necesare, pentru a evita ca banii să meargă către experţi în a mima competenţa în locul acelora ce inovează real ori al acelora ce fac cercetare fundamentală reală.
  10. Elaborarea unor atenționări către cercetători și cadre didactice, asupra problemelor etice legate de publicarea ‘contra cost’ în reviste și edituri naționale și internaționale, expuse spre exemplu de către revista Science la adresa http://www.sciencemag.org/content/342/6154/60.full. Recomandarea ca dosarele de publicații ale cadrelor didactice și cercetătorilor să nu se bazeze în proporție apreciabilă pe astfel de edituri. De asemenea, o recomandare și mai stringentă ca acele reviste care se regăsesc pe lista celor demonstrate public a falsifica procesul de peer-review, să nu fie luate în considerare în procedurile interne de evaluare, de orice fel ar fi acele proceduri.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.