Mai bine bolnav, decât toxic

Nu pot găsi contraargumente pentru conceptul că lumea merge înainte în special datorită spiritului competițional și a ambiției, și că acel spirit și acea ambiție deseori nu fac casă bună cu conformitatea sau chiar cu bunul-simț. Și totuși, revin la vorbele deja citate repetat pe acest blog (de exemplu aici, aici, aici, aici): "If I have unjustly wrested a plank from a drowning man, I must restore it to him though I drown myself." („Dacă am smuls injust o scândură de la un om care se îneca, trebuie să i-o înapoiez chiar dacă asta înseamnă că eu însumi mă voi îneca”. În această logică, genocidul și jaful săvârșit de „marile națiuni” pe drumul lor în sus (la colonizarea Americii, în India, în Africa sau în diverse alte locuri din lume, dar și în inima Europei la Auschwitz sau în altă parte) sunt din punctul meu de vedere un preț prea mare pentru orice progres cultural, științific, sau economic. Pur și simplu prea mare. Acum, și întotdeauna. Poate fără să plătim astfel de prețuri n-am fi avut azi nici calculatoarele, nici antibioticele, nici curentul electric, nici democrația parlamentară, nici dreptul de a scrie acest blog; sau poate am fi avut mai puțin din ele, sau mai târziu. Sau poate dimpotrivă.

Personal, aș fi preferat acea lume, acea eventualitate – cea în care progresul e mai lent dar mai sustenabil și mai organic. Și nu cred că sunt singur. Societatea actuală merge tot mai des tocmai înspre această logică. De exemplu, un studiu recent estima costurile aduse de „colegii toxici”, și constata că păstrarea în sistem a unui coleg de muncă toxic („toxic co-worker”) costă foarte mult – mai mult decât ar fi costat să-l eviți de la început și să angajezi în schimb o „vedetă” din domeniu. Pur și simplu nu rentează, spun economiștii de la Harvard, să aduci în sistem, sau să păstrezi în sistem, oameni care exagerează în atitudini agresive, insistente, sau nepotrivite în raport cu colegii lor; mediul promovat de astfel de oameni toxici duce la scăderea eficienței de lucru a celor din jur, la pierderea de angajați valoroși (care nu mai vor sau nu mai pot intra în sistem, sau care simt nevoia să iasă).

Ce înseamnă colegi toxici? Probabil toți cunoaștem câte unul. Putem da aici exemple din mediul academic, de exemplu. La o manifestare publică civică din cadrul unei universități americane, unul dintre cadrele didactice a fost surprins făcând apel cu voce tare spre studenții din jur să „își pună mușchii la contribuție” ca să îndepărteze niște reporteri – pe motiv că „reporterii nu sunt bineveniți”. În SUA, spre deosebire de România, astfel de amenințări cu violența sunt pedepsite prompt, atât din respect pentru libertatea individului cât și din respect pentru libertatea presei. Universitatea în cauză a încheiat imediat relațiile cu acel cadru didactic!

Notorii sunt și situațiile în care cadrele didactice se angajează în relații personale nepotrivite intime cu studenții. Chiar acum câteva zile, un biolog molecular de succes de la o universitate din Chicago (dintre cele mai bune din lume, după clasamentele internaționale) a fost forțat să demisioneze din cauza acuzațiilor de „conduită nepotrivită” în raport cu doctorandele din departament (reportajul din New York Times nu este recomandat minorilor...). Profesorul fusese angajat foarte recent, fiind socotit o „stea în ascensiune” care aduce finanțare și publică articole științifice de mare impact; s-a dovedit însă că el părăsise anteriorul loc de muncă tot din cauza unor probleme asemănătoare de etică. Universitatea din Chicago a preferat să renunțe la „steaua în ascensiune” decât să mențină un angajat toxic – mai ales că și carta academică universitară era destul de clară în problemă (plus un posibil aspect legal: una dintre victimele conduitei profesorului fusese sub influență de substanțe intoxicante, deci se ridicau dubii asupra vreunui liber consimțământ din partea ei).

Concedierile sau exmatriculările pe criterii morale sunt norma și nu excepția în SUA. De la profesorul care îi face avansuri doctorandei, la studentul care copiază la examen, repercursiunile sunt dure și victimele nu mai au ce căuta de nicio parte a catedrei.

Dar noi? Un studiu recent susține că în România „una din două femei din mediul academic [este] hărțuită sexual”. Mai spune reportajul că limita între compliment și hărțuire este starea victimei: dacă se simte intimidată și umilită, vorbim de hărțuire, iar hărțuirea sexuală dovedită „se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”. Dacă situația este așa de răspândită, este probabil și din cauză că este tolerată sistemic. Această toleranță este neverosimilă într-o societate care altfel decretează ferm în spațiul public că știe care sunt singurele și adevăratele boli a mediului universitar: plagiatul și nepotismul. O vânătoare împotriva plagiatului și nepotismului, o luptă pentru moralitate, nu are cum să ducă la moralitate și eficiență instituțională sustenabilă dacă la temelia acelei lupte stă ignorarea unor probleme de moralitate mult mai simple și mai tangibile, precum agresiunea sexuală, abuzul în funcție, corupția, sau poliția politică. Cu greu se poate găsi o faptă mai sinistră și mai patetică decât aceea a profesorului care profitând de poziția de superioritate în care se află față de student sau de un subaltern, profită în sensul descris de articolul din New York Times citat mai sus. E sinistru modul în care copilul încredințat ție de către părinți este abuzat tocmai de cel care ar trebui să îl protejeze; e patetic modul în care un astfel de cadru didactic profită ca un cerșetor de „avantajele locului de muncă”. Ce va înțelege un astfel de cadru didactic din toată povestea cu „conflictul de interese”, sau cu „nepotismul”, sau cu „țara curată”, când terfelește fizic acele noțiuni în chiar biroul său universitar? Dacă între el și conștiința sa (și, eventual, vreo supremă divinitate) nu este loc de moralitate și lege/regulamente (da, cartele noastre universitare nu sunt cu nimic mai dure decât cele americane – doar ceva mai puțin...aplicate), de ce ar mai fi loc de așa ceva atunci când el iese în public și vorbește de patrie, virtute, reformă?

O luptă pentru moralitate și legalitate în mediul academic (sau oriunde altundeva în societate) nu are cum să ducă la lucruri bune atâta vreme cât contorizează doar un set restrâns de probleme morale sau legale (să zicem, doar plagiatul, sau doar nepotismul, sau doar corupția, sau doar poliția politică, sau doar hărțuirea sexuală): ea va scoate deasupra acei „toxic co-workers” al căror cost, cum am spus la începutul textului, este mult prea mare.
Unde mergem eliminând doar plagiatorii și cercetătorii ineficienți? Într-un loc în care orice altceva este permis. Într-un loc în care subalternul sau studentul, dacă tot slujește în templul magnificului tău ego performant academic, nu are niciun motiv să nu sacrifice tot ce poftești pe altarul acelui templu - iar tu poftești totul. Într-un loc în care păcatele tale sunt irelevante iar ale celorlalți sunt capitale pentru că așa poftești tu. Într-un loc în care în numele competitivității exaltăm spiritul unei haite de fiare de pradă, pentru care nu există nicio regulă în afara propriilor pofte. Sigur, fiare eficiente, după legea crudă dar perenă a junglei. Fiare eficiente, care te învață ce înseamnă cercetarea științifică, care aduc articole științifice în reviste, lucrări ISI, lucrări Nature/Science, citări, capitole, descoperiri, noi medicamente, etc.

Personal, nu vreau acele medicamente. Prefer să rămân bolnav, decât să îmi vând sufletul (fie el cu sau fără ghilimele).