Un barometru cu uraniu și petrol

Presa americană descrie în detaliu o serie de afaceri majore cu mine de uraniu, cu ramificații la Moscova și Washington.

În 2005, Rusia era încă privită de sus ca un oponent căruia îi cădeau pe rând toate sistemele de apărare. Țările din Estul Europei se orientaseră în bloc spre NATO și UE, și chiar statele foste membre URSS se desprindeau accelerat de Moscova, unele din Asia acceptând chiar pe teritoriul lor trupe americane. Nu părea departe momentul în care Rusia însăși va intra în NATO, cuminte și uitând de fostele ei ambiții de lider mondial. Vechile tratate internaționale între Moscova și Vest (precum cele de tip Ialta din anii '40, unde se împărțeau sfere de influență în lume între Vest și Est, astfel încât România „trebuia” să aparțină Rusiei) erau acum ușor de ignorat, de vreme ce acele „sfere de influență” se treziseră la o viață democratică proprie, și pretindeau să își aleagă singure drumul. Și, ghinion pentru Rusia, toate drumurile duceau departe de Moscova.

În acest context o companie comercială canadiană avându-l pe fostul președinte Clinton alături (în calitate de vector de imagine, așa cum mulți foști președinți pot fi) obținea de la Kazahstan în 2005 acțiuni la minele de uraniu ale acestui stat ex-sovietic. Cu siguranță, nostalgicii URSS de la Moscova trebuie să fi fost oripilați să vadă că o resursă strategică pentru energie și pentru armată, până nu de mult sub controlul Moscovei, în inima URSS, devenea brusc proprietate (parțială) a rivalului american. Din contră, americanii puteau vedea și acest pas ca încă o victorie a sistemului lor economic și politic - și în general încă o victorie a democrației.

După câțiva ani, compania canadiană citată mai sus, întărită între timp și cu capital sud-african, începea să cumpere mine de uraniu inclusiv în America, ajungând să controleze către 20% din resursele SUA. După care, surpriză: în 2009 Kazahstanul pare să se răzgândească în legătură cu uraniul; declanșează anchete de corupție, arestează, demite, își reia controlul asupra propriilor resurse miniere... iar acțiunile companiei canadiene se prăbușesc. Spectaculos, o parte din acele acțiuni ajung în buzunarul unor investitori ruși. Trăgând linia și socotind, ceea ce începuse în 2005 ca o serioasă lovitură asupra intereselor de putere internațională rusești, limitându-le controlul la strategicele mine de uraniu din imediata vecinătate a Rusiei, se întorcea câțiva ani mai târziu exact pe dos: rușii recâștigaseră controlul uraniului din Kazahstan și în plus controlau o parte din minele de uraniu de pe chiar teritoriul SUA.

Povestea pare demnă de filmele cu James Bond sau de romanele de aventuri. Datele sunt însă publice, și par să fie reale.

Fluxul și refluxul puterilor mondiale poate fi interesant de privit de pe margine, ca un fel de barometru al „vremurilor”. Se pot face considerente similare asupra lumii arabe, cu terenurile ei petroliere – întrebându-ne cât din nesfârșitele ei conflicte și revoluții are de-a face cu aceste fluxuri și refluxuri. În principiu însă expresia „privit de pe margine” nu prea se aplică. Nu prea există „margine”. Suntem parte a acestor evenimente, chiar dacă profunzimea lor le poate face mai greu observabile de către cei de jos, de la firul ierbii. Le observăm poate indirect, doar din când în când. De exemplu, când ne întrebăm despre soarta Republicii Moldova. Sau, despre cine și cum controlează resursele strategice din România. În perioada în care Kazahstanul părea că întoarce spatele Rusiei în problema uraniului, România privatiza industria petrolieră către o companie vestică, din Austria. Câțiva ani mai târziu, se vorbește despre faptul că austriecii ar ceda această industrie rușilor, pe un fundal în care legăturile de afaceri dintre ei sunt în fapt comentate de multă vreme.

Ar trebui oare să ne pese, ca oameni de rând, de toate acestea? Le putem noi controla? Cu siguranță nu direct. Probabil contribuind la un mediu social mai curat, în care logica și transparența să joace un rol mai mare, putem să sperăm ca pe termen lung să se ajungă la o creștere a rolului logicii și transparenței inclusiv la bursele celor care „vând” și „cumpără” națiuni. În așa măsură încât să îi convingă, printre altele, că o dominație internațională sustenabilă (pentru cine o dorește) se obține prin furnizarea unui model cultural și social credibil și eficient, nu prin alba-neagra cu petrolul, uraniul, aerul, râul, ramul, etc.