Performanți sau nu, cine ne plătește?

Multe dintre discuțiile din spațiul nostru public, și cu atât mai mult cele legate de mediul academic, se centrează pe recunoașterea valorii. Gama e largă, de la patologia daco-pată care ne plasează in corpore printre cele mai minunate națiuni ale universului, până la extrema opusă în care câte un critic mai acerb ajunge la trista concluzie că doar el, și eventual câțiva amici, sunt singurii care au vreo valoare intrinsecă pe aceste tărâmuri. Între cele două extreme, eforturile constructive de a ridica eșafodaje funcționale de valori sunt destule, iar intelectualii români par să participe în număr tot mai mare la ele.
E poate instructiv însă, printre aceste eforturi de a distinge valoarea, în special pe cea academică, să mai facem din când în când câte un pas în spate, și să ne întrebăm cine plătește factura? E foarte util că în mediul academic educăm, cercetăm, clasificăm, estimăm, modelăm... Dar pe banii cui facem toate aceste lucruri? De unde sau de la cine vine bugetul despre care suntem atât de pregătiți să-i spunem statului cum să-l cheltuiască?
Un clasament recent al celor mai mari 500 de companii din Europa Centrală și de Est (cam tot ce stă geografic între Germania și Rusia) ne poate oferi câteva răspunsuri.
Dintre cele 500 de companii listate, circa 30% (170) sunt în Polonia. Cehia și Ungaria au câte ~15% (79 respectiv 66), iar România ~10% (46 de companii) din total. Restul țărilor sunt mult mai jos sau nu apar deloc. La data redactării clasamentului (2015), România și Polonia erau țările cu cele mai abrupte ascensiuni pe ultimii doi ani (Polonia crescuse cu 6 companii din 2013, iar România cu 10).
În general, conform raportului citat, România se distanțează ca țara cu cea mai mare creștere a veniturilor comerciale – 5,8%, cu Polonia pe locul 2 cu doar jumătate din această valoare. Majoritatea celorlalte țări au valori foarte apropiate de zero, cu excepția notabilă a Ucrainei, care cade cu -21%.
Din punct de vedere al capitalului, cele mai mari 25 companii din zonă includ două din România: OMV-Petrom și Romgaz - adică două companii care exploatează și distribuie resurse energetice. Ce au celelalte țări între acele 25 de cele-mai-mari-companii? Cehii au o companie de energie și o bancă. Polonezii – 8 companii financiare (bancă/asigurare), 4 de energie, una de resurse naturale altele decât energetice, una de telecomunicații, două de producție de bunuri. Ungaria – o bancă, o companie de energie, și una de producție de bunuri. Croația – una energetică. Slovenia – una de producție.
E de notat că acele companii (dintre cele 25 cele mai mari) care se ocupă de „energie” sau „producție” implică în majoritate industria petrochimică și pe cea farmaceutică. Zone în care fără chimie nu se poate. E greu de subliniat în cuvinte suficient de clare cât de importantă este prin urmare chimia pentru Europa centrală și de Est, acum și peviitorul previzibil.
Dincolo însă de chimie, se poate nota deja un dezechilibru între ceea ce oferă în prezent România și ceea ce oferă ceilalți principali competitori din zonă: la ei întâlnim mai des și altceva decât consumul direct de resurse naturale energetice: fie bănci, fie industrie producătoare de diverse bunuri. Dacă băncile pot fi socotite ca simpli indicatori ai mărimii economiei, capacitatea de a produce bunuri, dincolo de simpla consumare a resurselor naturale, pare să fie mai bine dezvoltată la țările cele mai competitive din Europa Centrală și de Est, decât la România.

Cine sunt proprietarii acestor 500 de mari companii? Rezultatele sunt din nou extrem de instructive. În România, vasta majoritate sunt din afara zonei europene - 36, față de doar 4 deținute de firme din UE și doar 6 deținute de stat. Slovacia are o situație foarte asemănătoare. Alte câteva țări mai mici au valori ce nu permit o comparație clară pe categorii. Prin contrast, în Slovenia, Lituania și Ucraina majoritatea companiilor din top sunt deținute de parteneri din UE, iar restul sunt în proporție egală împărțite între stat și investitori din afara UE. În Polonia cca un sfert din companii sunt deținute de stat, un sfert de parteneri UE, și jumătate de alți parteneri; în Cehia situația e similară.

În privința membrilor consiliilor directoare ale acelor companii, România se remarcă prin unele dintre cele mai mari procentaje în privința cetățenilor străini, dar și în privința femeilor. Se poate sugera că oferim unul dintre mediile cele mai dinamice și mai lipsite de prejudecăți, din aceste puncte de vedere.

Între cele mai mari 50 de instituții financiare din regiune, România apare de la poziția 15 în jos, prin BCR, BRD, Banca Transilvania, UniCredit, Raiffeisen, și CEC. Din punct de vedere al profitabilității sectorului bancar, România în 2014 era în scădere cu ~10%, după un an anterior de aproximativă stagnare (raportul citează efectele unei acțiuni de curățire a sistemului prin îndepărtarea creditelor neperformante). La polul opus, Polonia sau Cehia aveau creșteri de cca 10%.

În domeniul comerțului și transportului, cele mai mari 50 de companii din regiune includ și două din România (de la locul 21 în jos, Kaufland și BAT).

În domeniul energie și resurselor naturale, cele mai mari 50 de companii din zonă includ 3 din România (de la locul 12 în jos, OMV-Petrom, Rompetrol și Lukoil).

La firmele de asigurări, România dă 4 dintre cele mai mari 50 din regiune (de la locul 36 în jos – Alllianz-Țiriac, Omniasig, Astra și Groupama).

În sectorul producției de bunuri, una dintre cele mai mari 10 firme din regiune este Dacia – locul 8 la categorie.

În domeniul sănătății, România este prezentă cu două companii între primele din regiune – Mediplus și Farmexpert (de la locurile 12 în jos). Ambele sunt companii de distribuție – nu de producție – a medicamentelor.

În imobiliare și construcții, raportul notează o creștere accentuată a României – dar nu listează firme mari din țara noastră.

Pentru a face o listă completă, cele 46 de companii românești din top 500 – adică, cel mai probabil, companiile care funcționează ca principal motor al economiei și ca principală sursă de venituri a bugetului, sunt:
11 din domeniul energiei (OMV-Petrom – locul 19, Rompetrol – locul 35 cu divizia de rafinare, Lukoil, Electrica, E.ON, Romgaz, MOL, GDF Suez, Hidroelectrica, Transelectrica, CE Oltenia, Tinmar - unele prezente de fapt prin mai multe divizii)
11 din domeniul produției de bunuri (Dacia – locul 26, Ford, ArcellorMittal Galați, Continental Automotive trei divizii, Autoliv, Ameropa/Azomureș/Comcereal/Chimpex, ALRO, Michelin, Silcotub
0 din domeniul bancar/financiar
18 din domeniul comerțului, transportului și distribuției de bunuri (Kaufland, BAT, Carrefour, Metro, Auchan, Lidl, Dedeman, Mediplus, JTI, Selgros, MegaImage, Samsung Electronics, Farmexpert, Rewe/Billa/Penny, Cargill, ADM, Philip Morris, CFR – cu observația că unele au și facilități proprii de producție de bunuri, nu doar de distribuție)
4 din domeniul telecomunicațiilor (Orange, Vodafone, Telekom, RCS-RDS)

Dacă tragem linia, putem evidenția companiile care produc efectiv bunuri, ca fiind garanția existenței unei economii – și mai ales acele companii care fac mai mult decât să transporte sau să extragă resurse naturale brute. Cu excepția notabilă a celor două companii auto (Dacia și Ford) toate marile companii de producție din România sunt conectate cu chimia – fie prin prisma petrochimiei, fie a îngrășămintelor chimice, fie a metalurgiei. Numărul lor este relativ mic, și depășit semnificativ de numărul companiilor care asigură transport, desfacere, schimb de informații, și altele. Profilul de specializare al marilor companii românești pare notabil diferit de cel al țărilor mai dezvoltate din zonă; dacă e bine sau nu, sau dacă trebuie schimbat ceva – alții au a spune.


În orice caz, acestea 46 sunt companiile care contribuie decisiv la cartea de vizită a României în lume. Sunt cele care asigură proporții însemnate din plata cercetătorilor, cadrelor didactice, medicilor, etc din toată țara. Sunt cele la care merită să ne gândim, printre altele, când stabilim cine e performant și în ce mod și cu ce utilitate, în spațiul public românesc și inclusiv în cel academic.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.