Topul în care se află Clujul

Un clasament reunind 104 orașe din toată lumea (dar în principal din țări mai mari sau mai dezvoltate economic) dă Cluj-Napoca pe locul 54 la „indexul calității vieții”. Aș argumenta că nu e nicio surpriză: în mai toate clasamentele (educație, cercetare, accidente rutiere, fotbal, etc) România în general iese pe astfel de locuri. Uneori alegem să ne uităm doar la partea de sus a clasamentului (și să deplângem clasarea pe „ultimul loc”), alteori să contemplăm mândri mulțimea pestriță pe care am depășit-o. Cel mai des noi, cei din public, probabil privim cu ochi echilibrat situația – dar asta e greu de văzut sau de realizat dacă urmărești doar „știrile” bombastice din presă.
Pe speța clasamentului mai-sus citat, presa ne atrage atenția că stăm mai bine decât Roma sau New-York-ul. Era probabil de așteptat, având în vedere indicatorii luați în calcul în clasament. Spre exemplu, la capitolul „poluare” suntem pe locul 31 ca cel mai puțin poluați, și e poate firesc este să fim așa de vreme ce nu prea mai avem industrie în oraș. La capitolul „siguranță” suntem pe locul 11 – și e probabil normal să fie așa de vreme ce avem un raport foarte mare între numărul de angajați ai forțelor de ordine și numărul de cetățeni, de vreme ce suntem un oraș universitar (populația de studenți e probabil undeva către 20% din totalul populației), și de vreme ce suntem relativ pașnici. La capitolul „consumer price index” suntem iar pe locul 11 – ceea ce e firesc pentru o țară nu foarte bogată, și un oraș care nu este o țintă notabilă pentru turiști din țările dezvoltate economic. La capitolul transport către locul de muncă („traffic commute index”) suntem pe locul 16 – ceea ce nu e de mirare având în vedere mărimea orașului (redusă în comparație cu destui dintre competitori – gen New York, Roma, București, etc) și infrastructura dominată de elemente din era socialistă (cartierele compacte de blocuri, rețelele detaliate de transport în comun).
Ca să tragem linia, aș argumenta că locul ni-l datorăm simplității și universităților – în general istoriei. Implicit, că dacă nu suntem mai sus de locul 54 este din pricina unor criterii precum calitatea sistemului de sănătate (locul 88), sistemul de transport și puterea de cumpărare (locul 71 la „property to income ratio”, locul 89 la „purchasing power index”) - adică a unor lucruri pe care le putem în teorie controla în prezent.
Mai există și un indicator care nu apare explicit în clasament, dar care poate e și mai important: simplul fapt că ești prezent acolo, și în multe alte clasamente. Cel mai adesea, acea prezență este simptomul unei comunități care alocă resurse efortului de a se face cunoscută – pentru că e inevitabil nevoie de timp, bani, compatibilitate administrativă cu sisteme din lumea largă, și cunoștințe practice, ca să te înscrii în toate acele sisteme de indexare – fie că e vorba de cele care descriu calitatea vieții orașului, sau calitatea unei universități, sau aspecte mai generale ale unei țări. Nu orice oraș, nu orice universitate, nu orice țară, au resursele și priceperea de a se înscrie în acele clasamente, sau interesul de a o face, sau statură suficient de notabilă pentru a fi luate în seamă de acele organizații internaționale.

Și Bucureștiul e prezent în clasamentul orașelor citat mai sus, pe locul 80 din 104 (oraș mult mai mare și mult mai complex dezvoltat, inclusiv la nivel economic, el stă prin consecință mai prost decât Clujul la capitolele poluare și siguranță). S-ar fi putut face o știre și despre cum Bucureștiul este clasat mai bine decât Londra (81), Buenos Aires (83), New York (84), sau Roma (87). Sau, după gust, despre cum e „printre ultimele din lume”.

Faptul că, atât cât a penetrat în spațiul public, știrea legată de clasamentul citat mai sus s-a mărginit să vorbească doar despre Cluj-Napoca și doar în sens triumfalist, poate fi interpretat ca încă o ilustrare a unui sistem media românesc mult mai monolitic decât vrea să pară. Unul în care știrea sună aproape la fel oriunde o vezi sau o citești, de vreme ce adesea există doar unul sau doi jurnaliști care scriu efectiv știri, la câteva zeci sau sute de jurnaliști care le preiau aproape cuvânt cu cuvânt, citând o agenție de presă sau o altă sursă notabilă națională. De facto, pare un sistem centralizat, asemeni celui de stat dinainte de 1989. Nicio surpriză aici - de vreme ce și finanțarea acelei prese pare să fie în mare tot de stat – sigur, cu etichetele și culorile mult mai diversificate decât cele dinainte de 1989. Totul, făcând multă paradă de o democrație și o libertate a cuvântului care prea des sunt folosite drept alibiuri tocmai pentru abuzuri împotriva democrației sau a libertății cuvântului.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate