Maneliști de elită

„Regret că m-am născut în țara asta”. „Tristă țară, jalnic popor”. „Nu ne-am născut în locul potrivit”. „Nu vi se pare că tot mai mult se degradează societatea?”

Fraze care se aud aproape zilnic, oriunde (și chiar de multă vreme – veți recunoaște poate vorbele lui Caragiale printre cele de mai sus). Cu cât ești mai experimentat, mai școlit, mai înțelept, cu atât se cade să îți exprimi dezgustul față de țară, vremuri, oameni.
Atitudinea critic-fatalist-defetistă, catabasică, e una veche de când lumea. Lucian Blaga o remarca (elaborând pe anterioare observații ale altora) în analizele sale din Trilogia Culturii ca specifică mediului oriental. Acolo, destinul curge în jos, către tot mai rău. Prin contrast, spiritul european ar fi anabasic. Spune Blaga (sublinierile îmi aparțin):

Sensul, ce se atribuie vieţii, ca traiectorie în cadrul unui anume orizont, este sămînţa inconştientă, din care creşte sentimentul, ce-l are un individ sau o colectivitate despre „destin". Sensul unei mişcări poate fi în genere interpretat în două feluri opuse: ca înaintare în orizont, sau ca retragere din orizont (o a treia posibilitate e starea neutră, a mişcării de o semnificaţie echivalentă stării pe loc). Vom vorbi în consecinţă despre sensul anabasic sau despre sensul catabasic al mişcării în cadrul unui anume orizont (a treia posibilitate este sensul neutru). Sufletul european, pentru a rămînea la exemplele noastre, se simte în orizontul său infinit, prin tot ce îndeplineşte, prin fiecare pas, prin fiecare act, prin fiecare mişcare mai esenţială a sa, în înaintare, în expansiune, în desfăşurare aproape agresivă, în expediţie cuceritoare. Sentimentul, ce-l încearcă europeanul cu privire la destin, e „anabasic". Prin tot ce întreprinde, prin toate creaţiile sale spirituale, materiale sau tehnice, occidentalul îşi satisface acest sentiment anabasic al destinului. Toată istoria europeanului, cu cruciadele şi colonizările ei, cu cucerirea elementelor, cu născocirile ei neistovite de stiluri şi mode, constituie de altfel o mărturie despre aceasta, o mărturie etalată pe un cuprins transcontinental şi cu soroace seculare. Sufletul celălalt, indic, deşi desfăşurat, nu cu mai puţină exuberanţă, într-un orizont tot infinit, ca şi al europeanului, îşi simte sensul mişcării, ca o retragere din orizont. Datorită acestui sentiment, sau mai bine, datorită acestei atitudini, indul se simte permanent îndemnat să nu colaboreze cu steaua vitalităţii sale. Indul, trăind în lume, se simte tot timpul retrăgîndu-se sau întorcîndu-se din ea, adică părtaş la etica nonînfăptuirii. Acesta e sensul, pe care inconştient indul îl acordă destinului său terestru; de această atitudine „catabasică" se resimte morala şi metafizica sa, arta sa, ba chiar şi politica sa. Viaţa indului e pătrunsă de gustul patetic al retragerii din orizontul infinit, ce i s-a hărăzit. Chiar concepţia, ce-o are indul despre demnitatea omenească, e anexată acestei atitudini cata-basice.”

La mijloc între cele două spații ar fi cel românesc („mioritic” îl numea Blaga, fără lustrul fals de fatalism de care se face exces în discursul public recent): „Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul ca un veşnic, monoton repetat, suiş şi coborîş.”

Spațiul cultural asiatic indic, și cel arab, ne sunt însă familiare nu doar din scrierile lui Blaga. Comunitatea rromă vine, fizic vorbind, tocmai de acolo, din acele spații orientale. Liniile melodice specifice manelelelor, ca și tipologia subiectelor lor, vin tot din acele spații - și e atunci firesc să fi găsit în comunitatea rromă atâta simpatie.

Câtă vreme excesul de dezgust pentru țara în care te afli, pentru vremurile în care te afli, pentru oamenii lângă care trăiești, se poate încadra ca o formă de atitudine catabasică, el ajunge să poarte exact pecetea aceluiași mediu cultural care a dat manelele. Asta, chiar dacă elitele catabasice adesea disprețuiesc ostentativ acel gen muzical și acuză/deplâng ostentativ manelizarea. Poate că s-ar cuveni însă să notăm că și genul muzical citat e cu siguranță în evoluție, și îl vom vedea poate mai devreme sau mai târziu cu totul schimbat (ca vectori ideatici dacă nu neapărat ca linii melodice) de imersarea în cultura vest-europeană.


Nu în ultimul rând, aș reține că analizele lui Blaga, citate mai sus, nu vorbesc despre vreo cultură sau societate ca fiind superioară alteia. Că a fi anabasic e la fel de uman ca a fi catabasic, și că nu este nimic inferior sau superior în natura spațiului mioritic în raport ca alte spații culturale. Astfel încât intelectualilor care, catabasici fiind, se înscriu în același curent cultural cu influențele indic-rrome și turcești ilustrate cel mai bine de manele, nu li se poate imputa nici superioritatea nici inferioritatea față de cei captivi în alte spații culturale. Și, desigur, că a fi catabasic sau anabasic nu are nicio legătură cu performanța intelectuală, fizică, sau profesională: poți fi la fel de bine un excelent cântăreț la nunți, sau un excelent cunoscător al „Nunții lui Figaro”, sau un excelent informatician, sau om pur și simplu – indiferent de matricea culturală în care te miști.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.