Mercurial academic

În mediul academic, la fel ca oriunde, performanța reală se vede de la o poștă, fără să fie nevoie de lupă sau de algoritm de calcul. Adesea ea duce la rezultate cuantificabile, ca publicarea în reviste de specialitate, participarea ca invitat la conferințele majore din domeniu, calitatea de membru în organizații de elită ale specialiștilor (academii, think-tank-uri naționale, și altele). Ca orice altă marfă, și acestea pot fi contrafăcute.

De exemplu, ]n fiecare domeniu al științei există câteva reviste consacrate de decenii ca fiind „de specialitate”. Cercetătorii competitivi le știu, și nu publică decât acolo. Și totuși, pentru uzul maselor imense de cercetători mai puțin competitivi, sau mai ales de amatori, numele de reviste de specialitate celebre (inclusiv Science, Nature) sunt parazitate de organizații cvasianonime care au în spate doar o pagină de internet și o adresă de email de unde „publică” reviste de nimeni citite (în general doar online) – dar îi taxează pe autori pentru prestigiu oriunde între 50 și 2000 de dolari.

La fel, organizații cu nume pompoase organizează „seminarii” și „conferințe” la care (în funcție de locație) dacă ai de cheltuit între 100 și 1000 de euro poți fi nu doar „acceptat”, ci și „invitat”, „organizator de workshop”, și altele. Realitatea mediului academic adevărat e alta. Există, ca și la reviste, un număr foarte limitat de conferințe de specialitate, care sunt adevărate festivaluri ale minții și unde colective de organizatori foarte selective au grijă să invite, ca vorbitori principali, numai cei mai competitivi oameni din domeniu.

La fel, există societăți cu nume copiate după ale unor instituții de prestigiu, unele autointitulate „academii”, care pentru „chirii anuale” de câteva zeci sau câteva sute de dolari îți permit să te autointitulezi „premiat”, „fellow”, „academician”, sau orice altceva dorești.

Astfel, cu câteva mii de euro, în doar câțiva ani, îți poți construi un CV-fluviu în care publicațiile, premiile, și conferințele invitate, toate de prestigiu și internaționale, le rivalizează în număr pe cele ale specialiștilor reali – când tu de fapt nu înțelegi nimic despre nimic. Banii necesari pentru acele publicații, mai ales în economiile emergente care încearcă să investească în dezvoltarea propriilor elite, sunt relativ ușor de accesat. Ca cireașă pe tort, adesea la finalul celor câteva mii de dolari și a câtorva ani de autoamăgire, prestigiosul om de știință își ia mitraliera morală și începe să dea lecții de la înălțimea internaționalei și prestigioasei sale cariere închiriate de la comercianții de marfă contrafăcută la remarcabilul preț de 99 de euro pe lună (fără TVA, că acela e pentru naivi).

Contrafacerea carierei academice e o reacție firească. Într-o societate în care atâta lume acceptă să consume marfă evident contrafăcută, sau evident adusă prin contrabandă, sau evident rod al evaziunii fiscale (și din 1990 încoace numai responsabilii care au permis conștient aceste lucruri știu câți agenți economici legitimi din țară au intrat în faliment din cauza unor astfel de concurenți, cu cât a scăzut PIB-ul și câți șomeri au apărut, și câte orașe moarte economic), de ce nu am face la fel și în știință și în educație? Sigur, există o dihotomie evidentă între șlapii Naikee aduși fără taxe vamale din cine știe ce țară de la Est și cumpărați de noi fără bon fiscal, sau organele de presă epatant evazioniste sau epatant falimentare care inundă nostru spațiul public, și strictețea eficientă și pe bază de "rule of law" a civilizației occidentale la care tot noi aspirăm. Am comentat și în altă parte despre cum tolerăm toți minciuni pe toate gardurile și nu doar pe ele, și că noroiul acela nu are cum să nu lase cicatrici de iraționalitate în ceea ce suntem.