După dealuri

Am scris pe acest blog despre diverse caracteristici mai mult sau mai puțin măsurabile ale caracterului locuitorilor României. Avem pentru fiecare dintre ele idei bine încetățenite, prezente de multe zeci de ani în manualele de școală, în texte de specialitate, în texte oficiale. Pedalarea excesivă pe părțile bune, ca abuz al dictaturii de dinainte de 1989, a stimulat după Revoluție o efervescență de negare și de descoperire a limitărilor a ceea ce acum se propuneau a fi de fapt doar prejudecăți, idei preconcepute, sau mituri propagandistice. Hoți, șmecheri, nespălați, necredincioși, obscurantiști, stupizi, bețivi, iresponsabili – de toate ni s-au pus (și le-am recepționat) cu voluptate în cârcă. Și da, la oricare dintre acești indicatori descopeream uimiți cum alte națiuni sunt mai bune decât noi; nu întotdeauna aceleași, dar întotdeauna destule. Nefiind cei mai ospitalieri, nu aveam cum să fim „un popor ospitalier”. Nefiind cei mai harnici, nu aveam cum să fim „un popor harnic”. Nefiind cei mai inteligenți, nu aveam cum să fim „un popor inteligent”. Nefiind cei mai generoși, nu aveam cum să fim „un popor generos”. În postările de până acum am dat însă o mulțime de exemple care ilustrează că nu suntem nici la extremele negative pe care ni le reproșăm public din 1990 încoace. Că suntem, dimpotrivă, foarte similari cu majoritatea vecinilor, și că raportat la ei într-adevăr avem pe alocuri unele diferențe care pot justifica vechile „mituri”.

De unde vin totuși acele mituri? Am putea presupune că din experiența simplă a înaintașilor noștri. Fără sondaje de opinie și date numerice concrete, oamenii din aceste locuri trebuie să fi avut întotdeauna o idee rezonabilă despre ceea ce se întâmplă imediat după dealurile de la marginea propriei comunități. Mult mai puțin despre ceea ce se întâmpla în celălalt capăt al continentului, sau peste ocean. De aceea, dacă vom revizita datele numerice despre care tot am scris aici, și le vom plasa prin prisma comparării doar cu vecinii și nu cu țări și culturi mult îndepărtate și esențial diferite, vom constata probabil că toate „miturile” pe care din 1990 încoace ne străduim să le demolăm au, și au avut întotdeauna, o bază reală raportată la măruntul nostru colț de lume. Descoperirea, prilejuită de tehnologia modernă, că există atât de multe popoare diferite, și atât de multe care ne-au luat-o înainte la nivel de tehnologie și de eficiență a organizării economice, ne-a prilejuit excese de efuziune adolescentin-naivă, în care „ne-am săturat”, „nu suntem înțeleși”, „trăim între niște depășiți”, și așa mai departe. Poate e momentul să depășim acest șoc, să punem mitralierele ideatice deoparte, și să ne maturizăm puțin. Nu mult, pentru că totuși, oameni suntem.