Ultima soluție

Un citat de la unul din prietenii de pe Facebook: „La storia non progredisce in base a principi democratici: avanza per mezzo della violenza.” (Gottfried Benn). Mitul acesta circulă și la noi, împachetat spre exemplu sub forma „Ultima soluție – înc-o revoluție!”.

Ideea dânșilor ar fi că până nu punem mâna pe arme, până nu răsturnăm violent vechea stare de lucruri, acea stare de lucruri, nu doar veche ci și nesatisfăcătoare, nu are cum să fie schimbată. Am comentat însă aici în mai multe rânduri cum „revoluții” ca cele din 1989 sau ca EuroMaidanul ucrainean au fost prilejuri de violență într-adevăr, dar au adus mult mai puțină schimbare decât pare la prima vedere. Caracterul oamenilor, obișnuințele lor, ADN-ul lor uneori, nu pot fi schimbate printr-o revoluție de o zi sau de câteva luni. Se vor schimba etichete, ritualuri, mode, dar nu substanța din spatele lor. Revoluția Franceză e concepută de mulți ca acel eveniment în care regele a fost decapitat, nobilimea desființată, și puterea trecută poporului prin intermediul reprezentanților aleși în parlament – totul cândva în jur de 14 iulie, în cadrul unei mișcări populare în care se cânta „Allons enfants de la Patrie”. Nimic mai fals. Parlamentul francez exista cu multă vreme înainte ca regele să fie arestat (iar de la arestare până la condamnare a mai trecut iar multă vreme); au existat schimbări de putere și mișcări de masă numeroase, pe parcursul acelor ani – și nu doar pe 14 iulie 1789. Imnul citat mai sus nici nu exista în 1789, fiind scris vreo trei ani mai târziu. Schimbările adevărate, de structură, începuseră cu mult înainte de căderea Bastiliei și au durat multă vreme după aceea, și majoritatea s-au petrecut în ciuda, nu ca efect al actelor violente. Revoluția Franceză a sfârșit prin a înlocui un rege cu un împărat, și apoi din nou cu un rege – în 1815, la 26 de ani de la începutul ei oficial. Apoi, după încă vreo 30-40 de ani, din nou cu un impărat, Napoleon al III-lea. Franța ajungea definitiv republică abia la aproape 100 de ani de la căderea Bastiliei.

Schimbările reale au loc altundeva, și sunt mult mai rar celebrate de oficialități. Au avut loc în laboratoarele celor care au făcut circulația informației mai ușoară, și educația mai accesibilă. În laboratoarele celor care au adus progresele majore de tehnologie, care să facă viața mai ușoară, să limiteze suferința, să vindece boli, să alunge frigul... În laboratoarele lui Lavoisier, cel decapitat de revoluționarii francezi în numele progresului umanității. Acolo, în acele locuri, au apărut oamenii care au vrut un parlament, care au vrut un stat de drept modern. Tot restul, de la căderea Bastiliei la căderea lui Napoleon al III-lea, au fost simple și sângeroase consecințe.

Azi avem oameni care ne îndeamnă din nou la o revoluție. E cu totul alt fel de revoluție decât cea din 1789. Nu împotriva unui dictator, ci pentru un dictator (fie el și neclar definit – dar neapărat cineva curajos, drept, cinstit, înalt, și neapărat să nu fie manelist). Nu pentru un parlament, ci împotriva lui. Împotriva conceptului de politică. Împotriva conceptului de conducători aleși prin vot. Urmăriți-i cu atenție pe preoții acestei mișcări. De unde vin (dincolo de aparenta diversitate - de la mediul universitar, la cel cel hip-hop, mass-media, pe stadioane, dintre foști și actuali contrabandiști), de unde au bani, cine are de câștigat de pe urma actelor lor. Dacă KGB-ul ar fi fost și azi la putere în Est, și dacă dictaturile estice ar fi fost încă interesate de linia de politică externă a lui Stalin, ar fi trebuit să te întrebi și să socoți despre coincidența de finalitate a dictatorilor KGB-ști și respectiv a revoluțiotarzilor cu măști de civism și reformă. Din fericire nu e cazul să ne punem astfel de întrebări, pentru ca toate țările estice (inclusiv Rusia și China) sunt de mult oficial democratice, serviciile lor secrete nu mai fac de mult poliție politică și nu se mai amestecă în treburile interne ale țărilor-satelit, etc, etc, etc.