Copii cu mitraliere
Forța disproporționată
pusă în brațele unor oameni încă nepregătiți pentru ea –
iată ceva de care oricine are dreptul să se teamă. Un exemplu în
acest sens sunt copiii cărora li se pun în brațe mitraliere, în
sânge adrenalină și în minte date incomplete – fie că se află
pe fronturile de gherilă din țările mai puțin dezvoltate, fie în
familii disfuncționale din America (vezi cazul Columbine).
Letali, fără milă, fără interes pentru rațiune, predictibili
doar în sensul că orice îi va face să apese trăgaciul.
Într-un sens tot aici se
poate încadra și democrația pe care majoritatea am primit-o
cadou din partea unei minorități curajoase în 1989.
În sistemele de cercetare științifică din țările de nivelul de dezvoltare al României sau mai jos (adică
majoritatea țărilor din lume) mulți dintre noi se
încadrează în aceeași descriere. Antrenați în experimente de
rutină, adesea cu rol secundar în echipe mai mari, publicând mai
mult în reviste de la limita sau din afara fluxului principal de
informații al științei. Dar... foarte pricepuți la cuvinte.
De prestigiu, de excelență, de impact, modern, fără precedent,
nano, bio, interdisciplinar, grant, proiecte, FP7, Gantt, POSDRU,
POSCCE, PNII, CNATDCU, echipă, livrabile, etape, BDI, ISI, indice h,
citări, autor principal, și multe altele, sunt tot atâtea
cuvinte care se rostogolesc amplu și elocvent pe hârtiile redactate
de dânșii. Închiși în propriile cercuri, astfel de oameni nu au
niciun contact stabil cu realitatea domeniului lor de
cercetare la nivel internațional. Încercând să imite
experimente care acum câțiva ani erau revoluționare, sunt
convinși că ei înșiși sunt revoluționari. Asemeni unui copil
care cu o mitralieră în brațe se poate crede cu nimic inferior lui
James Bond sau Ecaterinei Teodoroiu, și dânșii se
percep a fi o clasă aparte în momentul în care au acces la
aparatură scumpă. Sau, dacă au noroc, vor lucra puțin cu
un profesor activ și cunoscut (poate chiar în străinătate) – și
își vor transfera mental orice merite ale profesorului spre ei
înșiși. În momentul când au publicat mai mult de două lucrări,
sau au mai mult de câteva citări în bazele de date de
specialitate, devin instantaneu emfatici în relație cu cei
suspectați că ar avea un indice inferior. Zvârcolirea
în comparații între realizări vizibile doar sub lupă (cum fac
unii colegi din științele exacte cu „cinci lucrări ISI”,
„h=5”, „20 de citări fără autocitări”) este, în ochii
cuiva din colectivitatea științifică reală, un spectacol
trist și inutil. Sau, prea adesea dânșii confundă standardele
minimale de publicare a rezultatelor științifice (revista să fie indexată în baze de
date serioase, editura să fie apreciată de specialiștii din
domeniu) cu performanța. „Multe ISI-uri” e o expresie
populară la noi dar care, rostită în fața colegilor din țările
mai dezvoltate tehnologic, ne asigură cel mult un zâmbet
condescendent – și adesea o reacție de respingere.
Mulți dintre acești
colegi aparțin câte unei „secte”, fiecare cu totemul ei. Unii cu „ISI”, alții cu
„anti-ISI”, unii cu „practica”, alții cu „turnul de
fildeș”, unii cu „tratate de specialitate” alții cu
„participări la conferințe” - dar prea adesea convinși de
propria supremație.
Dacă fiecare dintre totemurile citate are logica lui,
niciunul nu justifică aroganța – mai ales că acel „ISI”
are prea des un factor de impact cumulat care se numără pe degetele
de la o mână, acea „practică” e prea adesea o paradă sterilă,
acel „turn de fildeș” se înalță prea adesea doar până la
genunchi și e de fapt din plastic ieftin, acele „tratate” nu
spun nimic nou față de altele deja existente, iar acele
„conferințe” sunt autosuficiente coterii sau simple scuze pentru
turism. Că nu ești încă efectiv „lider” într-un anumit
domeniu nu e deloc o vină, și nu e un motiv să fii
desconsiderat ca specialist sau ca om. E descurajant însă să vezi
cum unii se pot autoamăgi, sau pot fi amăgiți de către profesorii
lor, nu doar cu sunt „lideri”, ci mai ales că sunt superiori.
Că sunt făclii ale reformei, lumini ale societății. E drept,
fiecare om e o lumină pe pământ, o făclie care poate ghida pe
alții; dar... încă o dată, „fiecare om”, nu doar
autodefinitele pseudoelite.
Încotro poate oare să
meargă această generație de oameni care își construiesc (ne
construim) aroganța pe nimic? Cum vor arăta elevii noștri,
studenții noștri? Ce reforme vom ști noi să implementăm?
Ce vor ști să construiască niște oameni care, profesional, pot cel mult să pastișeze în tonuri tot mai fade niște
suveniruri din alte părți sau din alte vremuri? Asemeni copiilor
cu mitraliere în brațe, avem toate șansele să provocăm numai
distrugere și durere. Mai sunt părinții noștri aici, mai au ei
forța să ne smulgă mitralierele din mână? Mai pot oare găsi
acești copii drumul înapoi înapoi la școală pentru
maturizare?
Eu fac trimitere la Toamna patriarhului (Gabriel Garcia Marquez).
RăspundețiȘtergere