Copii cu mitraliere

Forța disproporționată pusă în brațele unor oameni încă nepregătiți pentru ea – iată ceva de care oricine are dreptul să se teamă. Un exemplu în acest sens sunt copiii cărora li se pun în brațe mitraliere, în sânge adrenalină și în minte date incomplete – fie că se află pe fronturile de gherilă din țările mai puțin dezvoltate, fie în familii disfuncționale din America (vezi cazul Columbine). Letali, fără milă, fără interes pentru rațiune, predictibili doar în sensul că orice îi va face să apese trăgaciul.

Într-un sens tot aici se poate încadra și democrația pe care majoritatea am primit-o cadou din partea unei minorități curajoase în 1989.

În sistemele de cercetare științifică din țările de nivelul de dezvoltare al României sau mai jos (adică majoritatea țărilor din lume) mulți dintre noi se încadrează în aceeași descriere. Antrenați în experimente de rutină, adesea cu rol secundar în echipe mai mari, publicând mai mult în reviste de la limita sau din afara fluxului principal de informații al științei. Dar... foarte pricepuți la cuvinte. De prestigiu, de excelență, de impact, modern, fără precedent, nano, bio, interdisciplinar, grant, proiecte, FP7, Gantt, POSDRU, POSCCE, PNII, CNATDCU, echipă, livrabile, etape, BDI, ISI, indice h, citări, autor principal, și multe altele, sunt tot atâtea cuvinte care se rostogolesc amplu și elocvent pe hârtiile redactate de dânșii. Închiși în propriile cercuri, astfel de oameni nu au niciun contact stabil cu realitatea domeniului lor de cercetare la nivel internațional. Încercând să imite experimente care acum câțiva ani erau revoluționare, sunt convinși că ei înșiși sunt revoluționari. Asemeni unui copil care cu o mitralieră în brațe se poate crede cu nimic inferior lui James Bond sau Ecaterinei Teodoroiu, și dânșii se percep a fi o clasă aparte în momentul în care au acces la aparatură scumpă. Sau, dacă au noroc, vor lucra puțin cu un profesor activ și cunoscut (poate chiar în străinătate) – și își vor transfera mental orice merite ale profesorului spre ei înșiși. În momentul când au publicat mai mult de două lucrări, sau au mai mult de câteva citări în bazele de date de specialitate, devin instantaneu emfatici în relație cu cei suspectați că ar avea un indice inferior. Zvârcolirea în comparații între realizări vizibile doar sub lupă (cum fac unii colegi din științele exacte cu „cinci lucrări ISI”, „h=5”, „20 de citări fără autocitări”) este, în ochii cuiva din colectivitatea științifică reală, un spectacol trist și inutil. Sau, prea adesea dânșii confundă standardele minimale de publicare  a rezultatelor științifice (revista să fie indexată în baze de date serioase, editura să fie apreciată de specialiștii din domeniu) cu performanța. „Multe ISI-uri” e o expresie populară la noi dar care, rostită în fața colegilor din țările mai dezvoltate tehnologic, ne asigură cel mult un zâmbet condescendent – și adesea o reacție de respingere.
Mulți dintre acești colegi aparțin câte unei „secte”, fiecare cu totemul ei. Unii cu „ISI”, alții cu „anti-ISI”, unii cu „practica”, alții cu „turnul de fildeș”, unii cu „tratate de specialitate” alții cu „participări la conferințe” - dar prea adesea convinși de propria supremație. Dacă fiecare dintre totemurile citate are logica lui, niciunul nu justifică aroganța – mai ales că acel „ISI” are prea des un factor de impact cumulat care se numără pe degetele de la o mână, acea „practică” e prea adesea o paradă sterilă, acel „turn de fildeș” se înalță prea adesea doar până la genunchi și e de fapt din plastic ieftin, acele „tratate” nu spun nimic nou față de altele deja existente, iar acele „conferințe” sunt autosuficiente coterii sau simple scuze pentru turism. Că nu ești încă efectiv „lider” într-un anumit domeniu nu e deloc o vină, și nu e un motiv să fii desconsiderat ca specialist sau ca om. E descurajant însă să vezi cum unii se pot autoamăgi, sau pot fi amăgiți de către profesorii lor, nu doar cu sunt „lideri”, ci mai ales că sunt superiori. Că sunt făclii ale reformei, lumini ale societății. E drept, fiecare om e o lumină pe pământ, o făclie care poate ghida pe alții; dar... încă o dată, „fiecare om”, nu doar autodefinitele pseudoelite.


Încotro poate oare să meargă această generație de oameni care își construiesc (ne construim) aroganța pe nimic? Cum vor arăta elevii noștri, studenții noștri? Ce reforme vom ști noi să implementăm? Ce vor ști să construiască niște oameni care, profesional, pot cel mult să pastișeze în tonuri tot mai fade niște suveniruri din alte părți sau din alte vremuri? Asemeni copiilor cu mitraliere în brațe, avem toate șansele să provocăm numai distrugere și durere. Mai sunt părinții noștri aici, mai au ei forța să ne smulgă mitralierele din mână? Mai pot oare găsi acești copii drumul înapoi înapoi la școală pentru maturizare?

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

...cu număr. 73.

Cazul misteriosului teren bihorean de fotbal construit în pantă

Cum aleg revista de specialitate