Un regat pentru o piatră!

Pe raftul magazinului, pe afișe de pe stradă, în presă, pe plasele sau pe hainele trecătorilor, minciuna e peste tot, cu atât mai amplă cu cât lumea tace și înghite. Înghite... la propriu – pentru că e vorba adesea de produse alimentare. Dar și de haine, cosmetice, detergenți, mașini, școli, politicieni... E vorba de etichetele și reclamele care simplu și direct mint. „Preferat de 90%...” - doar că nu se spune clar că e vorba de 90% dintre cei aleși în așa fel încât să „iasă statistica”. „Cu extract de plante medicinale” - doar că nu se spune că din acele plante nu s-a luat nimic din componentele utile sau medicinale, ci cel mult un compus sau un extract care să dea miros, sau să justifice poza „eco” de pe ambalaj. „De fructe...” - doar că nu se spune că e vorba de arome sintetice care aduc gust de fructe fără a aduce nimic din vitaminele sau nutrienții pentru care acele fructe sunt populare. Lista poate continua. Cei mai pretențioși dintre noi navighează poate printre etichete și știu să detecteze, sau uneori să ghicească, unde e realitatea. Dar și ei, și cei care nu au timp sau răbdare de aceste jocuri de cuvinte, lasă aproape întotdeauna nesancționată minciuna explicită sau implicită cu care sunt tentați. Mulți alții sunt simplu conștienți că e „publicitate” și că nu ai ce face – așa e comerțul. În fapt însă, publicitatea se poate face și corect, fără a abuza logica, sau morala, sau legea; subiectul e discutat în multe locuri, ca aici sau aici sau aici sau aici, etc.

La noi sau oriunde în lume minciuna este, oficial, defect sau păcat – dacă nu infracțiune. Minciuna de pe etichetele din magazin, sau din reclame, e doar o mică parte din ceea ce întâlnim, tot nesancționat, în restul societății - de la profesorul care se clamează a fi elită intelectuală deși nu și-ar (mai) putea lua Bac-ul la română, la politicianul votat ca „cel mai mic rău”.

Postura de a ști că permitem (și uneori implicit chiar comitem) pe o scară atât de mare încălcarea unor reguli atât de simple („să nu minți...”)... postura aceasta nu are cum să nu lase sechele. Că vrem/putem să o recunoaștem sau nu, e o umilire sistematică și severă care afectează întreg sistemul de valori despre care ne mândrim nu doar că ne face superiori altor specii, ci și altor oameni (alte nații, rase, clase, regiuni, bresle, rude, prieteni, vecini...). Printre reacțiile inevitabile la o astfel de situație de stres e refularea periodică, sub forma unor acte care să ne afirme afilierea la categoria „celor buni”, și care vor fi cu atât mai dramatice cu cât ne simțim, conștient sau nu, mai vinovați noi înșine. Puși în fața oricărei ocazii de a ne da arama „cea bună” pe față, mulți dintre noi vor striga, parafrazându-l pe Shakespeare, „dau un regat pentru o piatră”. Piatră, pentru că, orice țap ispășitor ni se pune la dispoziție, vom dori să aruncăm în el cu pietre pentru toate frustrările acumulate până atunci pe linie de morală – dacă nu și pe alte linii. Sigur, vreun naiv pedant s-ar putea să ne ceară ca „cine este fără de păcat să arunce primul piatra”, și să fie exasperat până la paroxism de aparenta lipsă de logică și aparenta ipocrizie pe care o afișăm când pedepsim disproporționat oameni pentru păcate care uneori nici nu există în realitate, sau nu merită astfel de pedepse, sau nu merită pedeapsă fără judecată, sau sunt și ale noastre, ale celor care pedepsim. Simpaticul nostru naiv, pedant și exasperat, care e nemulțumit că aruncăm cu pietre... ar face mai bine să spună mersi că nu-l punem cu totul pe cruce, cum se zice că au mai pățit alții cu pretenții moraliste similare. Vestea bună este că nedreptatea flagrantă pe care o afișăm în astfel de ocazii, predispoziția pentru linșaj moral sau de alt fel, nu e din cauză că suntem răi în esență – ci doar că suntem ineficient organizați social, și perfectibili; că pe măsură ce evoluăm ca societate, pietrele devin tot mai puține și mai puțin concrete. Vestea proastă e că...această veste bună nu folosește prea mult atunci când asupra ta încep să cadă pietrele, și când la întrebarea „de ce?” primești un sonor și cinic „de-aia!”. Vorba poetului...

Perpetuum mobile – de Marin Sorescu

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta asa răstignit pe stânca aceea
Nemișcat ci doar sfârtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?

Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență:
-De ce ficatul?
Avea în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesa foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atât:
-De ce ficatul?

În stânga lui înfometat, vulturul e foarte dârz
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigându-se face să bubuie munții
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
De-aia!

Acesta este și nu este un răspuns
La mistuitoarea întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stâncoase din Caucaz
Încă mai răgușește zările uzând de dreptul sfânt la replică:

-De ce ficatul?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate