Eu de ce votez?

Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) este una dintre cele mai performante universități din țară (după unii, sau după unele criterii, uneori cea mai performantă). Dacă vă puteți gândi la lucruri bune care se întâmplă în țară, la UBB ele se întâmpla mai des decât în altă parte – iar cele rele, mai rar decât în altă parte.

Conform legilor în vigoare, luni 22.06.2015 are loc la UBB un referendum asupra modului de alegere a rectorului. Cele două opțiuni supuse scrutinului sunt alegerea prin vot direct universal (al cadrelor didactice și cercetătorilor angajați permanent, plus reprezentanții studenților), sau alegerea prin concurs (supervizat de o comisie desemnată de Senatul Universității). Diferența dintre cele două variante este mai mică decât pare la prima vedere: Senatul la rândul său este alcătuit din reprezentanți aleși ai facultăților, în număr proporțional cu angajații fiecărei facultăți – deci voința majorității se face aproape la fel simțită în ambele variante dintre care avem de ales luni.

Cu câteva zile în urmă universitatea a organizat o dezbatere publică asupra referendumului. Era în principiu ocazia să se pună față în față argumentele pentru cele două opțiuni, și să se discute posibilele consecințe. Într-o societate aparent extrem de interesată de alegeri și de implicarea civică – mai ales în Cluj, și mai ales la această universitate– o astfel de dezbatere putea fi așteptată a fi un câmp foarte fertil de idei.

Dezbaterea a fost anunțată prin email către toți angajații, și pe site-ul universității. Accesul în sală a fost liber. Totul organizat simplu, elegant, exemplar, transparent și fără fast teatral.

La dezbatere au fost prezenți doar 16 oameni, dintre care majoritatea erau organizatorii, adică membrii comisiei electorale a UBB. Nu s-a dezbătut nimic, ci s-au pus doar câteva întrebări tehnice. Luni, în schimb, sunt așteptați la vot undeva către 1500 de oameni. În general, nu știu să fi existat alte dezbateri, alte discuții, sau vreo efervescență deosebită în jurul alegerii pe care angajații UBB au ocazia să o facă luni.

Cea mai probabilă explicație pentru ignorarea dezbaterii, și pentru tăcerea generală pe marginea referendumului, e că toată lumea e hotărâtă, și lămurită. Până la urmă, alegerea e foarte simplă, și probabil argumentele evidente pentru toată lumea. Și totuși, tot atât de hotărâți sunt în general oamenii și în fața alegerilor propriu-zise – de președinte, primar, parlament sau rector. Doar că la acelea e vorba de nume concrete, de persoane, iar consecințele materiale ale alegerii sunt imediate. În schimb, referendumul de luni lasă deschise, indiferent de rezultat, o mulțime de opțiuni. E doar ocazia de a-ți spune părerea pe niște principii. E doar ocazia de a-ți exercita dreptul la decizie, prevăzut de lege. Nu e evident ca cineva anume să câștige sau să piardă luni, la închiderea urnelor. Probabil că nimic nu se va schimba dramatic în bine sau în rău de a doua zi, nimeni nu se va „acoperi de glorie” de a doua zi, nimeni nu va „primi o lecție”, nimeni nu va „rescrie istoria”, nimeni nu va câștiga un fotoliu important și nimeni nu-l va pierde de a doua zi , nimeni nimănui nu-i vei putea dedica pe Facebook un link de pe YouTube intitulat „ce bine-mi pare că ai luat țeapă”, niciun nou șef nu va fi numit peste nimeni de a doua zi, nimeni nu se va putea întreba, clătinând din cap sau clătinându-se pe picioare, „eu cu cine votez”?

Contrastul acesta, dintre interesul suscitat de alegerea dintre două persoane și interesul suscitat de alegerea dintre două idei, ne poate face să ne întrebăm nu „eu cu cine votez?” ci „eu de ce votez?”. Cât de tare ne interesează punctele noastre de vedere, cât de tare ne interesează să le discutăm, cât de tare ne interesează să le afirmăm, și cât de tare ne interesează punctele de vedere ale altora? Sau, vorba poetului, unghiurile de vedere...

Spectacol – de Marin Sorescu

În stânga mea – un moșneag,

În dreapta mea – o bătrână.

În stânga moșneagului – o fată.

În stânga fetei – un copil.

Toți au în stânga și în dreapta vecini,

Fel de fel, cum se întâmplă.

Și-n fața tuturor scena,

Una singură,

Unde urmărim toți o piesă.

Piesa nu s-a schimbat de multă vreme,

Spectatorii care vor să vadă mereu

Ceva nou pe scenă

Schimbă când și când între ei

Locul în sală.

Moșneagul de dă cu un scaun

Mai spre dreapta

Și barba și-o uită pe genunchii mei,

Fata trece în locul copilului

Și vede îmbujorată

Ceva cu păpuși.

Toți se perindă pe rând

Pe toate scaunele,

Numai eu nu vreau să renunț

La locul meu.

E enervantă această lipsă de mobilitate,

Spectatorii chiar se enervează,

Mă îmbrâncesc,

Dar eu mă încăpățânez

Și nu mă clintesc din locul meu

Până când toți,

Avizi de unghiul meu de vedere,

Se așază deasupra mea,

Unul peste altul, strivindu-mă.

==================

At the theater – by Marin Sorescu (my translation)

In the seat to my left – an old man,

In the seat to my right – an old lady.

In the seat to the old man's left – a girl.

In the seat to the girl's left – a child.

Everyone has someone sitting to their left and to their right,

People of all sorts, as it always happens.

And in front of us all – the stage,

Only one stage,

Where we all watch a play.

The play hasn't changed, for a long time,

So that the viewers who always want to see

Something new on the stage

End up trading seats between them

Every once in a while.

The old man moves one seat

To the right

And forgets his beard on my knees,

The girl takes the child's seat

And she excitedly sees

Something with dolls.

Every one switches places in turn

Trying out all of the seats,

While I alone refuse to give up

My seat.

This lack of mobility is indeed annoying,

The other spectators really get angry,

They start pushing me,

While I stubbornly

Remain unmoved in my seat

Until all of them

Yearning for my angle of view,

Sit right on top of me,

One atop another, until they crush me.