Ce ni se spune

Președintele țării, ales prin vot universal, este mandatarul voinței populare. Cu atât mai mult atunci când el se bucură de apreciere în sondaje mult peste procentajul voturilor primite direct la alegeri.

Cercetătorii din România au de ascultat, cred, cu atenție semnalele primite de la Cotroceni, pentru că ele sunt în fapt distilarea, manifestarea, voinței populare.

În privința a ceea ce trebuie să furnizeze un cercetător ca rezultate atunci când este evaluat de către societatea care l-a finanțat, o parte semnificativă a comunității științifice urmează modele precum Manifestul de la Leiden, pe care l-am comentat și eu aici, și l-am susținut. În acel manifest se menționează importanța, printre altele, a rezultatelor de cercetare vizibile în baze de date publice, accesibile internațional. Printre cele mai cunoscute astfel de baze de date, și cele mai folosite la noi sau în altă parte, sunt Scopus, Pubmed, sau Thomson-Reuters ISI. Din astfel de baze de date se extrag indici precum numărul de lucrări, de citări, sau indicele Hirsch, cu care comunitatea academică din România este mai mult decât familiară. Consilierii prezidențiali numiți până acum din decembrie 2014, inclusiv la departamentul responsabil cu educația și cercetarea, chiar și atunci când vin din mediul academic sau de cercetare, nu sunt prezenți aproape deloc în aceste baze de date. Nu au factor h, nu au citări, nu au lucrări în reviste de mare impact, nu au brevete de invenție internaționale. Consilierul de la cercetare e chiar încă doctorand. În schimb, au experiență documentată în rol de organizatori, de manageri, sau de specialiști în informație/comunicare – și mai ales dovezi clare că până acum au mișcat lucruri, într-un fel sau altul, atunci și acolo unde li s-a cerut, indiferent unde și în ce organizație.

Această situație spune poate ceva concret despre ce vrea societatea de la elitele sale: dincolo de diplome, de statistici uneori sonore alteori apocaliptice, se vor soluții și fapte. Concret, acum, fără ezitare, cu efecte vizibile imediat. Fără oameni care se autodenumesc savanți, fără oameni specialiști în a-și descrie propriul prestigiu, sau pe cel al amicilor, în cât mai de fildeș indici scientometrici.

În această aparentă disonanță dintre societate și aspiranții la statutul de elite, riscăm ca adevărații savanți, știuți sau nu, și adevărații oameni de prestigiu, știuți sau nu, să mai rămână câteva decenii ostatici în birouri sau laboratoare, scoși de acolo numai de sărbători și numai în lesa unei mașini de propagandă controlate de bani negri și eminențe cenușii. Să sperăm că administratorii din noile generații vor ști să îmbunătățească lucrurile; mediul academic are în orice caz responsabilitatea să nu îi lase singuri (fie că i se cere, fie că nu i se cere), pentru că altfel va fi și el lăsat singur.