Nerecunoscători?

Un intelectual de origine bulgară cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, fără să fie istoric de meserie, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul nerecunoscător să își omoare liderii. Am mai auzit comentariul în mai multe alte ocazii, și mi s-a părut evident că e fals.

De la 1859 încoace, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară – ceva mai mulți dacă mai și extrapolăm până în jur de 1800, separat pe cele două Principate. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. În plus, mai există cazul prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862. S-ar putea eventual menționa și Tudor Vladimirescu, asasinat politic de către mișcarea greco-rusă Eteria.

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte - de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de exemplu) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității... exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților ruși.

Am citat deci mai sus șase lideri români care au pierit asasinați – dintre care patru (Vladimirescu, Duca, Călinescu, Antonescu) de către forțe violente declarat aflate sub influența unor puteri străine, iar un al cincilea lider condamnat nu fără motiv (deși probabil în manieră defectuoasă) de un tribunal. Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe, și au avut încă vreo 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Se mai pot cita cei trei lideri ai Indiei din familia Gandhi, asasinați în secolul XX. Dacă am folosit intervalul 1800-prezent, ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției Franceze – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale.

Adrese precum aceasta dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. E plin de președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo cca 400 asasinate din Europa, și numere similare din Asia, si respectiv din restul lumii. Un total de mai mult de 1000, din care doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria de exemplu.

Dacă vrem să mergem mai departe în istorie, către cei cca 200 de lideri al Valahiei și al Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți - Vlad Țepeș sau Alexandru Lăpușneanu – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, etc), sau care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, etc). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.


Pe scurt, nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care să poată susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Rămâne de văzut dacă există date asupra preponderenței unor asasinate întreprinse direct sau indirect cu comanda externă a unora cărora, aparent, faptul că trăiam aici le ocupa tot timpul. E foarte probabil că nici măcar acolo nu avem  vreo „supremație”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate