DA!... dar nu cu dumneavoastră.

Argumentam anterior că pentru a critica substanțial e bine să demonstrăm prima dată că știm și aprecia ceea ce este de apreciat. Între cei care spun că ultimul deceniu a fost pentru România unul pierdut și cei care îl consideră perfect este cu siguranță loc și pentru adevărul complet. E de notorietate publică faptul că există oameni care impută acestui deceniu abuzuri pe linie de justiție – și am subliniat aici și aici cum argumente de imagine (înainte să începem să discutăm despre cele de substanță) se găsesc prea ușor în acest sens. Credibilitatea și audiența de care se bucurau acești contestatari a atins maxime notabile precum la mișcările de stradă din iarna 2011-2012, sau referendumul din 2012 - unde, cu sau fără cele două milioane imputate, acești contestatari aveau majoritatea zdrobitoare. Se poate argumenta că pe seama martirajului lor, indiferent cât de real sau sincer ar fi fost, s-au câștigat de către alții alegeri, s-au inițiat sau încununat cariere, s-au făcut averi.

Azi, tot mai mulți dintre cei criticați ca autori sau arhitecți ai acelor trecute (reale sau nu) abuzuri pe linie de justiție, și care timp de un deceniu se identificau cu un sistem pe care îl descriau ca just, se auto-nominalizează ferm la poziția de martirizați ai aceluiași sistem - pe care îl descriu acum ca nedrept. Așa cum am mai spus, sistemul îi ajută sistematic în acest demers, furnizându-le muniția necesară - prin acte neclare, prea ușor contestabile. Ajutându-i astfel, prin oameni și instituții de ei create, poate avem dreptul să ne întrebăm dacă sistemul le-a scăpat într-adevăr din mână.

Perspectiva ca uitând în sertare posibile abuzuri trecute să vedem prezumtivii lor autori jucând în același timp și rolul de martiri și de călăi pare, dacă nu surprinzătoare din punct de vedere uman, o sfidare la adresa logicii. Unul dintre acești oameni, în drum spre închisoare, ne întreba provocator dacă avem curajul să mergem și noi acolo cu ei pentru dreptate, adevăr, libertate. Răspunsul meu este un „DA!” foarte simplu. Doar că... non idem est si duo dicunt idem.

„Noi amândoi avem același dascăl,

Școlari suntem aceleiași păreri...

Unitul gând oricine recunoască-l.

Ce știi tu azi, eu am știut de ieri.

De-aceleași lucruri plângem noi și râdem...

Non idem est si duo dicunt idem.

Tu zici că patria e-n decădere,

De râs și de ocară c-au ajuns;

Când cineva opinia mi-ar cere,

El ar primi tot astfel de răspuns,

Ca de rușine ochii să-i închidem:

Non idem est si duo dicunt idem.

Căci din adâncul gândurilor tale

Răsare ură din al meu amor.

Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,

Eu celui slab îi sunt în ajutor.

Cu-același gând, noi totuși ne desfidem:

Non idem est si duo dicunt idem.

Pe mine răul, deși râd, mă doare,

Mă ține liniștea vieții-ntregi;

Iar tu uiți tot la raza de splendoare

Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi...

Ș-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:

Non idem est si duo dicunt idem.

E greu a spune ce deosebire

Ne-a despărțit, de nu mergem de-a valma.

Și s-ar vedea atunci fără-ndoială

...................................................

Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,

Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:

Non idem est si duo dicunt idem.”

(Mihai Eminescu)