Competitivitatea la care țintim

Examinând primele zece universități din oricare clasament internațional, vom vedea că atunci când angajează un cadru didactic, e cineva care are deja rezultate remarcabile și e deja gata să direcționeze un propriu grup de cercetare. În universitățile românești sunt, prin contrast, încă angajați oameni pe posturi didactice ca subalterni ai altcuiva pe linie de cercetare, astfel că există domenii unde poate trei sferturi dintre cadrele didactice sunt de facto postdoci. Ori, în clasamentele internaționale unde universitățile noastre (și societatea care le susține) vor să urce, acele punctaje se raportează totdeauna la numărul de angajați permanenți, care, încă o dată, la ei înseamnă fiecare un lider de grup de cercetare. Avem atunci un dezavantaj enorm în orice competiție pentru un loc în acele clasamente. Se poate argumenta că a noastră e însă calea dreaptă, sau că pentru această societate și acest moment în timp, e calea mai organică, mai sustenabilă de dezvoltare. Dar dacă vorbim instituțional despre obiective precum plasarea între primele 500 de universități din lume, atunci reiterez că se poate argumenta că ar trebui să fim mult mai selectivi în angajări. Spunând acestea, sunt conștient că eu însumi, după astfel de criterii (și poate și după altele), n-ar fi trebuit să fi fost angajat ca asistent universitar acum cca 15 ani. Dacă vrem cu adevărat ceea ce spunem, atunci avem de schimbat astfel de practici – chiar dacă pentru asta noi înșine ar trebui să ne dăm la o parte.

De reevaluat este și modul în care ne judecăm propriul succes în mediul universitar. Dincolo de bacanale de raportări de numere de lucrări, citări, factori de impact și așa mai departe, semnul că într-adevăr merităm cuvinte ca „excelență” sau „top la nivel internațional”, va fi că profesorii din universități azi aflate între primele 500 din lume vor veni la noi nu să ne învețe studenții, nu din curiozitate pentru un loc exotic, ci pentru a învăța ei de la noi. Sau, își vor trimite studenții în laboratoarele noastre să învețe lucruri pe care la ei acasă nu le știe nimeni. Sau să ne caute ei pe post de co-autori „cu intrare”, cum spun unii, la marile reviste și la marile edituri. Nu știu, deocamdată, de universități din România unde să vină adesea vreun cadru didactic de la Oxford sau de la MIT să lucreze în rând cu restul postdocilor ca să poată să avanseze în carieră, să-i „iasă o lucrare tare”; sau profesori de la Caltech sau de la Leipzig care să se bucure că i-a luat un universitar din România co-autori pe un articol în revista Nature. Dacă vrem însă într-adevăr să ajungem acolo – și, încă o dată, insist nu fără substanță că încă n-am spus că trebuie să o vrem, nici că e bine să o vrem – dar dacă o vrem, atunci înseamnă că suntem încă foarte departe, că avem încă foarte mult de lucru în propriile laboratoare, dar și în afara lor.