Ce fel de performanţă?

Daniel Funeriu a condus o încercare de schimbare radicală a sistemului de valori din mediul universitar. Aducea în discuţie seturi de criterii de performanţă inspirate din (dar nu identice cu) cele din ţări mai avansate tehnologic. Pentru aceasta a chemat alături o pătură de oameni care pliindu-se deja pe acele criterii păreau cei mai potriviţi pentru a le înţelege şi a le implementa. Un avantaj aparent era şi faptul că puterea politică de la acea dată părea să ofere oportunitatea învingerii oricărei încercări de rezistenţă, indiferent de natura sau justeţea ei.

Ceea ce aducea Daniel Funeriu era un accent sever asupra performanţei, concentrat pe impactul critic evaluat al rezultatelor academice, în special cel la nivel internaţional. Se vorbea de multă vreme de necesitatea racordării la fluxurile principale de informaţie din lume. Se făcuse de mult un pas prin acceptarea conceptului că ceea ce publici trebuie să se regăsească în baze de date ştiinţifice majore precum ISI, Scopus, ERIH, etc. Venea însă acum, mai mult, pretenţia că nu trebuie să fim doar prezenţi în acele baze de date, ci şi să încercăm să urcăm cât mai sus în ierarhiile lor. Cealaltă coordonată a schimbărilor atingea aspecte morale (care ţineau şi ele de calitatea rezultatelor) - de plagiat, nepotism sau trafic de influenţă.

Din punct de vedere administrativ ipoteza de lucru a acelor reforme era că generatorii de creaţie originală şi de impact au în mod inerent o etică de lucru superioară, astfel încât când li se dă puterea vor administra mai bine sistemul, în sensul de a-l face mai performant şi mai just. Logica din spatele unor astfel de idei mi se pare greu de criticat. Le-am văzut eu însumi pe viu la lucru în sens pozitiv în comisii de specialitate ale CNATDCU şi CNCS, şi în alte locuri. Şi totuşi...

Prea mulţi dintre cei astfel investiţi cu încredere au abuzat de ea. Deşi noile criterii de performanţă le erau pe agendă, ei nu au rezistat tentaţiei de a folosi puterea pentru a regla chestiuni de ambiţie personală sau de grup. Oponenţii au avut din acel moment un stindard mult mai justificabil sub care să lupte. Coterii, satrapi, trafic de influenţă – şi-au făcut toate locul tocmai în numele luptei împotriva...coteriilor, satrapilor, traficului de influenţă. Comisii de concurs alcătuite din amici şi colaboratori ai candidatului potrivit (fie el şi meritoriu), criterii de performanţă interpretate creativ când nu iese cine trebuie pe locul întâi, favoritism între rude (desigur, rude mai etice decât cele vechi), favoruri nemeritate promise contra voturi, reglări de feude personale, plagiat sancţionat la ceilalţi dar nu şi la ai noştri – toate au plasat un stigmat nemeritat pe eforturile oneste de schimbare în mai bine. Apoi, au fost şi cei care, investiţi cu încredere pentru a schimba, au facut prea puţin. Cumulate, toate cele de mai sus au limitat eficienţa reformelor. Mai important însă, odată cu scadenţa notei de plată a unei guvernări autoritare, cele de mai sus au contribuit la acumularea unei presiuni pentru contrareformă.

Aş argumenta că spre rezultate mai eficiente în privinţa îmbunătăţirii performanţei, în universităţi sau oriunde, ar duce un accent mai complex şi mai integrat pe performanţa morală. Dacă nu dorim plagiatori, incompetenţi sau coterii, nu vom ajunge nicăieri dacă printre cei veniţi în loc apar politruci, informatori ai poliţiei politice, sau alte coterii, sau răzbunători de meserie. Aş argumenta că avem nevoie de oameni în primul oneşti, capabili să înveţe de la cei care îi contrazic, care nu se vor deţinători de adevăr absolut sau de putere absolută, dispuşi să lucreze în folosul instituţiilor şi al oamenilor din ele - nu pentru dominarea lor. Îmi pare foarte, foarte rău pentru cei care nu realizează că astfel de oameni există, şi că (cel puţin cât pot eu vedea) sunt majoritari.