Studiile au arătat că suntem jigniți

Spuneam anterior că presa (cea generalistă exact la fel precum cea științifică) este datoare să aducă dovezi pentru fiecare afirmație pe care o face. De asemenea, am arătat date potrivit cărora există publicații de divertisment care au aceeași "proporție de Nostradamus" cu cu cele mai generaliste sau "quality", astfel încât celor care argumentează că presa e „nevoită” să abordeze subiecte facile pentru că „așa vrea publicul”... li se poate spune că greșesc. Între audiență și numărul de articole cu Nostradamus NU există deloc o relație directă.
O altă formă de pseudoștiință comercială este expresia „studiile au arătat”. O numesc „pseudoștiință comercială” pentru că ea se pretinde informată de „studii” dar de fapt nu le citează; cititorul rămâne să creadă pe cuvânt afirmația, transformându-l pe ziarist/autor într-un fel de nou preot al unui nou-înființat „cult al presei”. Iată cât de des apare această expresie în câteva pagini de internet mai cunoscute (proporție calculată după metodologia menționată anterior):

Multe dintre aceste articole tratează pseudoștiințific (fără a cita dovezi verificabile științific, exagerând semnificativ) subiectul altfel foarte serios al „antioxidanților” - cei care (pretind unii fără dovezi) VINDECĂ ORICE BOALĂ și ÎMPIEDICĂ îmbătrânirea și CURĂȚĂ tenul de NU O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI etc. E atunci instructiv să privim și proporția de „antioxidanți” pe paginile de internet citate mai sus:

Este oare nevoie de aceste practici? Cu siguranță nu! În expresia „studiile au arătat”, ar fi fost suficient să se introducă un link, sau o paranteză cu câteva cuvinte, care să ne spună exact care studii. Cât despre tratarea senzaționalistă a subiectului antioxidanților, aici revenim la celebra lozincă „publicul vrea circ, scandal etc...”. Să vedem așadar cu dovezi numerice cât de mult vrea publicul senzaționalism. Graficul de mai jos prezintă proporția de știri care invocă „senzațional” sau „incendiar”, în comparație cu audiența respectivelor pagini de internet (aceleași ca în graficele de mai sus). Coeficientul de corelație senzațional-audiență e esențialmente zero!

Dacă eliminăm din grafic cele două pagini de internet care își asumă oficial rolul de publicații de divertisment, corelația senzațional/incendiat-audiență rămâne tot inexistentă:

Dacă eliminăm și a treia publicație cu scor mare de senzaționalism (despre care se vede și în graficele cu „studiile au arătat” că ar fi și ea mai similară celor de divertisment în sens comercial), rămânem cu un set de site-uri unde corelația senzaționalism-audiență începe să se simtă. Insist însă să notez că această corelație nu este adusă de publicațiile tabloide, ci dimpotrivă! 

Putem lăsa la latitudinea cititorului să verifice dacă poate cuvintele „senzațional” și „incendiar” nu sunt suficient de reprezentative pentru caracterul senzaționalist sau tabloid al unei publicații. În ce mă privește, am încercat și cuvinte mai puțin serioase, obținând rezultate similare.
Datele de mai sus îmi sugerează că „tabloidele” nu își datorează audiența pur și simplu apelării la senzaționalism. Că resortul primar al audienței nu este scandalul (sau, cum am mai arătat aici, violența), ci altceva. Deocamdată toată lumea "intelectuală" persistă în clișeul deplângerii „tabloidizării” ca principală sursă a răului din discursul public. Datele de mai sus, ca și celelalte citate aici, sugerează că acest clișeu nu are acoperire completă în realitate.
În opinia mea „audiența” din presă ține, exact ca în presa științifică, de credibilitatea difuzorului/autorului. Această credibilitate poate fi întărită de profesionalismul fiecărui articol, dar și de imaginea de forță și încredere pe care o au autorii sau publicația față de cititori. Există publicații (sau, generic, vectori de imagine de orice fel, ca de exemplu politicieni) care încalcă sistematic limite pe care societatea, sau părți ale ei, le consideră „tabu”. Atunci când autorilor nu li se întâmplă nimic în ciuda încălcării acestor limite, atunci când ei demonstrează prin propriu exemplu că nu pot fi opriți de limite care pe alții îi opresc, crește inerent și măsura în care spectatorii percep publicația sau autorul ca „puternici” - în același fel în care în într-un trib de maimuțe este respectată cea care demonstrează cel mai des că își știe impune prin forță voința. La fel ca în tribul de maimuțe, această „putere” aduce instinctiv o formă de respect – ceea ce se va traduce și prin audiență pentru publicația respectivă, pentru vectorul de imagine respectiv.

Instinctul ne face să acordăm atenție sporită lucrurilor care ies din comun. De aceea avem de exemplu probabil reflexul de a ne întoarce capul pe stradă atunci când se aude un zgomot neobișnuit. Provocarea pentru autori (fie ei din presa generalistă sau din cea științifică) este să găsească și să scrie despre acel „neobișnuit” care să merite într-adevăr atenția unor cititori. Goana după cel mai mare scandal, după accidentul cu cele mai multe victime, după politicianul cel mai corupt, după alimentul cel mai antioxidant – toate acestea sunt scurtături ieftine și nesustenabile. Insist că datele de mai sus ne demonstrează că se poate și fără astfel de scurtături, și dezavuez atitudinea editorilor de presă care îmi servesc violență, scandal sau obscenitate „pentru că publicul o cere”. Nu, eu nu o cer – și, după cum se vede din datele de mai sus, nici restul publicului nu „o cere”. Atitudinea unor astfel de editori, de a ne considera definiți de credulitate și superficialitate, e nu doar jignitoare ci mai ales lipsită de fundament factual.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.