Cum e cu munca la români

Una dintre sursele de informație socio-culturală foarte des citate în studiile comparative între națiunile contemporane este World Values Survey (WVS). Pe baza lui, să comparăm datele României cu cele ale altor trei țări - Germania, Ucraina și Turcia (cu care ne putem relaționa ușor prin prisma trecutului și a prezentului). David a făcut recent (D David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom, 2015) o operațiune similară însă mult mai complexă și (spre deosebire de mine, profesionistă), comparând România cu SUA, și explorând subiectul inclusiv prin proprii investigații experimentale – pe care numai un reputat specialist le poate executa în siguranță. Concluziile sale nu vor diferi în substanță de cele ale analizei ce urmează mai jos (cel puțin nu atâta vreme cât ne vom conforma rigorilor logicii). Datele de mai jos, ca și metodologia, sunt extrase din cartea "Crimă la sugestia unei oi vorbitoare", disponibilă aici.

Potrivit datelor WVS, munca este „foarte/destul de importantăpentru 90% dintre români, dar doar pentru 80% dintre germani, turci și ucrainieni. Diferența este mai dramatică la capitolul „foarte importantă”, unde România are 56%, adică mai mult decât toate celelalte țări și cu siguranță mai mult decât cele doar 39% ale Germaniei. Românii se profilează a fi astfel una dintre cele mai serioase națiuni din Europa. Munca poate fi apreciată importantă pentru români din cauză că asigură stabilitate și este o monedă de schimb certă în relație cu orice autoritate arbitrară și inerent abuzivă (așa cum autoritățile din Europa de sud-est sunt, în mod istoric-tradițional).
Pe lista calităților importante la un copil, ~40% dintre români menționează „independența”, ceea ce este similar cu Ucraina, ceva mai mult decât în Turcia, dar dramatic mai puțin decât în Germania (75%). România se apropie însă de procentajul Germaniei dacă se iau în considerare doar datele din localități mai mici de 2000 de locuitori (procentajul urcă la 67%). Se poate specula că aceste localități sunt mai departe de factorii de putere arbitrară tipic dominanți în societățile estice; în cazul României, ele pot să fi scăpat de cultura urban-nivelatoare a dictaturilor recente. În rest, majoritatea populației nu pare să aștepte de la un copil mai mult decât așteaptă de la ea însăși: într-o lume pe care nu o poți controla, și în care ești spoliat în mod arbitrar, aleator, și umilitor, „independența” nu pare a fi printre cele mai evidente și urgente necesități – ci, dimpotrivă, aderarea la comunitatea locală.
Prin contrast, dar în concordanță cu toate celelalte categorii conexe deja menționate, românii așteaptă de la un copil să știe „munci serios („hard work”) în proporție de aproape 80% - aproape de datele din Ucraina și Turcia dar la exact polul opus față de Germania (20%). Aparenta seriozitate a românilor poate fi din nou consemnată în contrast cu „etalonul german”.
Într-o paralelă foarte interesantă cu punctul anterior, cele patru țări așteaptă în proporții foarte similare (~70-80%) de la copii să fie „responsabili”; în fapt germanii au aici cel mai mare procentaj.
Cca 33% dintre români așteaptă „imaginație” de la un copil – cu doar câteva procente peste restul țărilor.
„Toleranța și respectul față de alții” sunt pretinse de la copii de către 60-65% din cetățenii celor 4 țări, cu România la limita superioară alături de Germania.
„A fi chibzuit cu banii și bunurile materiale” este o cerință a ~40% dintre cetățenii tuturor celor patru țări în relație cu copiii.
„Determinarea și perseverența” sunt de departe mai importante în copii pentru germani (~60%) decât pentru români (30%).
Altruismul” („unselfishness”) este menționat de un procent de sub 10% dintre germani ca fiind important într-un copil; procentul este ~dublu în România (dar încă foarte mic), și triplu-cvadruplu în Turcia și Ucraina. Procentajele acestea ar trebui probabil reținute și sub alte aspecte. Spre exemplu, Raportul World Giving Index arată că situația donării caritabile din România e similară cu a multor țări din Europa de ~Est (Muntenegru, Croația, Turcia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Grecia , Lituania, Polonia, Cehia sunt toate sub România în acel clasament, iar apropiat deasupra mai întâlnim Ucraina, Estonia, Moldova; foarte aproape, și Franța). Clasamentul citat se bazează pe un sondaj în care se pune întrebarea dacă în ultima lună subiectul a donat bani pentru scopuri caritabile, sau a petrecut timp în activități de voluntariat, sau a ajutat străini. Se calculează procentajul din populația totală care se implică în fiecare dintre cele trei tipuri de acțiuni, apoi se face media procentajelor. Pe de altă parte, amplitudinea fenomenului de donații caritabile sub formă de bani în fondul bisericii, sau în fondul clasei, sau în fondul școlii, etc, este cu probabil subestimată în toate acele statistici când vine vorba de Europa de Est. Avem în România o mulțime de contribuții de tip caritabil sau pentru ajutorare care în alte țări sunt privite în față ca ceea ce sunt, adică voluntare, în timp ce la noi sunt atât de general înrădăcinate (atât de puternic este simțul datoriei de a da) încât le ignorăm sau le trecem la capitolul „obligații”. „Fondul școlii/clasei” este citat adesea ca singura sursă de finanțare din care școlile se pot întreține dincolo de salariile de bază (și exagerat de mici) ale personalului esențial. Comunitatea participă deci benevol și fără să facă paradă la susținerea, prin donații, a sistemului de învățământ.
Interesant, Germania și România au aceeași preferință foarte scăzută (distinct mai scăzută decât Ucraina și Turcia) la doar ~15% pentru „obediență” drept calitate importantă la un copil. Acest fapt vine împotriva interpretării societății românești ca definitoriu opresivă cu propriii membri.
„Exprimarea autonomă” („self-expression”) este preferată la copii în procente apropiate de 30% în toate cele patru țări – cu scoruri ușor mai mari în Germania și Turcia și cu cel mai mic în România – diferențele fiind însă minore.
Românii, turcii și ucrainienii sunt de acord în proporție mare (60-70%) cu ideea că în timp de criză nativii ar trebui să aibă prioritate în fața imigranților. Dimpotrivă, procentajul este de doar 40% în Germania. Diferența dintre conceptul de a avea un venit din muncă într-o țară puternic dezvoltată față de cele în curs de dezvoltare poate fi foarte mare – fiind vorba de o încărcătură mai mare de confort în unele cazuri, și de simplă supraviețuire în altele.
La afirmația că o femeie își garantează cel mai bine independența prin faptul că are un loc de muncă, răspunsurile sunt predominant pozitive, cu ~70% în Germania și România și ceva mai puțin în celelalte două țări.
Abia 30% dintre români (față de 50-90% în celelalte țări) sunt de acord că „situația de casnică poate aduce împlinire în exact aceeași măsură ca un loc de muncă plătit”. Se poate pune întrebarea dacă sursa diferenței este o situație semnificativ mai umilitoare a casnicei în România, sau un respect mai mare pentru locul de muncă în România. Cea de-a doua variantă se corelează bine cu alți itemi legați de importanța muncii în România, discutați mai sus; pentru prima variantă nu cunoaștem dovezi coroborate.
Perspectiva ca munca să joace un rol mai puțin important în viața lor i-ar nemulțumi pe ~70% dintre români, în contrast semnificativ cu doar ~40% în celelalte trei țări. Conexiunea cu toți ceilalți itemi legați de muncă este evidentă, reiterând seriozitatea românilor sub aspectul atașamentului la muncă – cel mai probabil privită ca o sursă de securitate personală.
Puși să aleagă ipotetic între creșterea economică și protecția mediului, toți respondenții cu excepția românilor dau răspunsuri echilibrate – 40-45% pentru fiecare dintre cele două tabere. În România, mediul primește însă prioritate doar în proporție de 35%. Pe de altă parte, peste 90% dintre români afirmă separat la o altă întrebare că doresc protejarea mediului; acest aparent conflict poate să fie o manifestare a fermității dorinței de progres material/tehnologic a societății române contemporane – o fermitate care se coroborează cu interesul atipic de mare pentru muncă, dar și cu alți itemi care vor fi discutați ulterior.
Majoritatea românilor (~55%) declară, pe o scară de la 1 la 10, că veniturile ar trebui să fie mai inegale ca modalitate de creștere a competitivității; cu 28%, răspunsul extrem (10) este în această categorie de ~10 ori mai frecvent decât la celelalte țări. Din contră, germanii caută în proporție de ~75% o reducere a inegalității veniturilor, cu procente similare deși ușor diferite în Turcia și Ucraina. Alături de accentul mult mai mare pus pe muncă, aceste răspunsuri permit configurarea unui profil al românului muncitor și competitiv, mult diferit de stereotipurile curente din discursul public.
Românii își asumă de departe mult mai ferm decât celelalte trei țări afirmația „competiția este utilă; stimulează munca și ideile”: pe o scară de la 1 la 10, scorul extrem în favoarea competiției (1) este de ~45% în România, mai mult decât triplu față de Germania și dublu față de celelalte două țări. Diferențele se estompează însă la doar câteva procente dacă se ia în calcul întregul set de scoruri 1-5. În fapt, germanii au și aici (ca și la alte criterii, care vor fi discutate ulterior) tendința de a prezenta cele mai mari scoruri în zona de centru – sugerând din nou poate o stare pasională excesivă în România pe tema reformelor și a progresului. Idem stau lucrurile în sondaj (în favoarea României) și pentru afirmația „munca serioasă aduce succes”.
Marile companii se bucură de încredere „multă” și „foarte multă” în proporție de ~40-45% în România, Ucraina, și Turcia, și doar ~25% în Germania. Așadar, companiile mari nu suferă în România de neîncrederea acordate altor forme de organizare socială. O posibilă cauză ar fi că ele au demonstrată eficiența prin simpla existență pe piață, și că ele nu obligă individul la nimic – ba în principiu îi oferă servicii și locuri de muncă. Prin contrast, celelalte forme de organizare socială (instituțiile statului, partide, presă, etc) implică mecanisme prin care individul poate crede că i se solicită sau chiar este obligat să adere la norme uneori impredictibile și nestustenabile; trecutul mai recent sau mai îndepărtat are suficiente exemple în conștiința colectivă românească în acest sens – de la capuchehaia din vechime la mai recentul partidul-stat.
Pe o scară de la 1 la 10, ideea că taxarea bogaților pentru a-i susține financiar pe săraci este „o trăsătură esențială a democrației” este susținută de ~65-75% dintre germani, ucrainieni și turci (cumulat pe notele 5-10), dar de doar 40% dintre români. România dealtfel se și remarcă printr-un ~15% (mai mult decât dublu sau triplu față de celelalte țări) în dreptul răspunsului care neagă cel mai ferm (1, pe scara 1-10) ideea redistribuirii veniturilor prin taxare. Această situație se corelează cu restul itemilor de mai sus care au legătura cu competitivitatea și economia de piață. Se poate pune însă întrebarea dacă ceea ce se reflectă aici este o competitivitate intrinsecă, sau una către care se aspiră – iar în acest din urmă caz dacă ceea ce se asumă ca țel este competitivitatea însăși sau mai general un progres material acut perceput (din experiența vest-europeană) ca posibil numai prin competitivitate.
Ajutorul de șomaj este un concept esențial/inerent democrației pentru puțin peste 80% dintre germani, ceea ce este similar cu Turcia și Ucraina dar cu ~5 puncte procentuale mai mult decât în România.
Cca 50% dintre români declară că sunt preocupați „mult” sau „foarte mult” de perspectiva pierderii locului de muncă. Procentul este de ~30-35% în Germania și Turcia (cu observația că la aceasta din urmă ~45% declară că nu au sau nu caută loc de muncă), și e ~65% în Ucraina. Dacă la aceste procente se adaugă și cel corespunzător răspunsului „nu foarte mult”, totalurile României și Germaniei devin esențialmente identice. 
La întrebarea „poate fi justificabilă acțiunea de a cere/profita de ajutoare guvernamentale la care de fapt nu ai dreptul?”, pe o scară de la 1 („deloc”) la 10 („întotdeauna”) toți respondenții manifestă un ferm dezacord, cu o medie a răspunsurilor de ~2 – cu observația că la ucrainieni media este cu aproape un punct mai mare (în sensul de acord cu afirmația) decât în celelalte țări.
Situația este similară la întrebarea „este justificabil să eviți plata călătoriei pe mijloacele de transport în comun”, cu observația că aici românii se detașează în alegerea răspunsului cel mai ferm negativ (în sprijinul legii) (1), cu un ~75% care este mai mare cu circa cinci puncte decât la turci, 10 puncte decât la germani, și 45 de puncte decât la ucrainieni
Tot similară este și situația cu întrebarea „poate fi justificat furtul?” - cu o medie de ~1 în Germania, România și Turcia (care au ~90% dintre respondenți în zona răspunsului 1 - „dezacord complet”), și ușor mai mare în Ucraina.
Afirmația „eludarea taxelor poate fi justificată” media răspunsurilor (tot pe o scară de la 1 la 10) este între ~1 și ~2,5, cu circa 70% dintre români selectând răspunsul 1 („niciodată justificabilă”) față de ~50% dintre ucrainieni și ~85% dintre turci; Germania nu a fost inclusă la această întrebare
Acceptarea de mită în exercițiul funcțiunii este respinsă ca nejustificabilă (tot pe o scară de la 1 la 10) de toate cele patru țări în proporții masive – cu o medie de 1-2 a scorurilor și cu ~85% dintre români sau turci alegând varianta 1 („niciodată justificabilă”), față de doar ~70% dintre germani și ~60% dintre ucrainieni.

Pentru că tot am încheiat cu aceste conotații justițiare, iată cum reflectă organizațiile de presă din România câteva elemente legate de justiție. Graficul de mai jos redă proporția dintre numărul de articole care folosesc cuvântul „anchetat” și numărul de articole care folosesc cuvântul „România”:

La fel, pentru cuvântul „procuror”:

...sau pentru cel mai cunoscut nume de procuror:

Acest din urmă număr de articole, referindu-se la un subiect de interes social general, se corelează de altfel relativ bine cu numărul de articole care conțin cuvântul „România” pe site-urile respective:

Poate amuzant, încă și mai bine decât cu „România”, „Kovesi” se corelează cu „China” (și cu exact același R2 se corelează și cu „Moscova” - dar nu și cu „Rusia”, „Ungaria” sau „Mexic” de exemplu, ceea ce sugerează că nu e vorba de un simplu accident):

O altă corelație interesantă este cea dintre „procuror” și „senzațional”:

...sau, dintre numărul de articole aplecate spre pseudoștiință (cu tema „antioxidanților”, vezi analiza anterioară pentru sursa datelor) și numărul de articole care îl menționează pe cel mai cunoscut procuror din România:

Cu siguranță „tabloidizarea” justiției în presa română, așa cum se reflectă parțial în graficele de mai sus, are două tăișuri – unul cu utilitate socială și unul dimpotrivă. Pe de altă parte, în momentul în care articolele legate de justiție se corelează mai bine cu cele legate de Moscova sau China decât cu cele legate de România, poate că acest lucru de asemenea spune ceva despre cine suntem și unde s-ar putea să mergem (nu în sensul vreunei teorii conspiraționiste ieftine, nici în sensul unei retorici geopolitice ieftine, ci în sens mult mai profund).

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

...cu număr. 73.

Cazul misteriosului teren bihorean de fotbal construit în pantă

Cum aleg revista de specialitate