Cum e cu munca la români
Una dintre sursele de informație
socio-culturală foarte des citate în studiile comparative între
națiunile contemporane este World
Values Survey (WVS). Pe baza lui, să comparăm datele României
cu cele ale altor trei țări - Germania, Ucraina și Turcia (cu care ne putem relaționa ușor prin prisma trecutului și a prezentului). David a
făcut recent (D David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom,
2015) o operațiune similară însă mult mai complexă și (spre deosebire de mine, profesionistă), comparând România cu SUA, și
explorând subiectul inclusiv prin proprii investigații
experimentale – pe care numai un reputat specialist le poate
executa în siguranță. Concluziile sale nu vor diferi în substanță
de cele ale analizei ce urmează mai jos (cel puțin nu atâta vreme
cât ne vom conforma rigorilor logicii). Datele de mai jos, ca și metodologia, sunt extrase din cartea "Crimă la sugestia unei oi vorbitoare", disponibilă aici.
Potrivit datelor WVS, munca este
„foarte/destul de importantă” pentru 90% dintre români, dar
doar pentru 80% dintre germani, turci și ucrainieni. Diferența este mai dramatică la capitolul „foarte importantă”, unde
România are 56%, adică mai mult decât toate celelalte țări și
cu siguranță mai mult decât cele doar 39% ale Germaniei. Românii
se profilează a fi astfel una dintre cele mai serioase națiuni din
Europa. Munca poate fi apreciată importantă pentru români din cauză că asigură stabilitate și este o monedă de schimb certă în relație
cu orice autoritate arbitrară și inerent abuzivă (așa cum autoritățile din Europa de
sud-est sunt, în mod istoric-tradițional).
Pe lista calităților importante la un
copil, ~40% dintre români menționează „independența”, ceea ce
este similar cu Ucraina, ceva mai mult decât în Turcia, dar
dramatic mai puțin decât în Germania (75%). România se apropie
însă de procentajul Germaniei dacă se iau în considerare doar
datele din localități mai mici de 2000 de locuitori (procentajul
urcă la 67%). Se poate specula că aceste localități sunt mai
departe de factorii de putere arbitrară tipic dominanți în
societățile estice; în cazul României, ele pot să fi scăpat de
cultura urban-nivelatoare a dictaturilor recente. În rest,
majoritatea populației nu pare să aștepte de la un copil mai mult
decât așteaptă de la ea însăși: într-o lume pe care nu o poți
controla, și în care ești spoliat în mod arbitrar, aleator, și
umilitor, „independența” nu pare a fi printre cele mai evidente
și urgente necesități – ci, dimpotrivă, aderarea la comunitatea
locală.
Prin contrast, dar în concordanță cu
toate celelalte categorii conexe deja menționate, românii așteaptă
de la un copil să știe „munci serios” („hard work”) în
proporție de aproape 80% - aproape de datele din Ucraina și Turcia
dar la exact polul opus față de Germania (20%). Aparenta
seriozitate a românilor poate fi din nou consemnată în contrast cu
„etalonul german”.
Într-o paralelă foarte interesantă
cu punctul anterior, cele patru țări așteaptă în proporții
foarte similare (~70-80%) de la copii să fie „responsabili”; în
fapt germanii au aici cel mai mare procentaj.
Cca 33% dintre români așteaptă
„imaginație” de la un copil – cu doar câteva procente peste
restul țărilor.
„Toleranța și respectul față de
alții” sunt pretinse de la copii de către 60-65% din cetățenii
celor 4 țări, cu România la limita superioară alături de
Germania.
„A fi chibzuit cu banii și bunurile
materiale” este o cerință a ~40% dintre cetățenii tuturor celor
patru țări în relație cu copiii.
„Determinarea și perseverența”
sunt de departe mai importante în copii pentru germani (~60%) decât
pentru români (30%).
„Altruismul” („unselfishness”)
este menționat de un procent de sub 10% dintre germani ca fiind
important într-un copil; procentul este ~dublu în România (dar
încă foarte mic), și triplu-cvadruplu în Turcia și Ucraina.
Procentajele acestea ar trebui probabil reținute și sub alte
aspecte. Spre exemplu, Raportul World Giving Index arată că
situația donării caritabile din România e similară cu a multor
țări din Europa de ~Est (Muntenegru, Croația, Turcia, Rusia,
Bulgaria, Serbia, Grecia , Lituania, Polonia, Cehia sunt toate sub
România în acel clasament, iar apropiat deasupra mai întâlnim
Ucraina, Estonia, Moldova; foarte aproape, și Franța). Clasamentul
citat se bazează pe un sondaj în care se pune întrebarea dacă în
ultima lună subiectul a donat bani pentru scopuri caritabile, sau a
petrecut timp în activități de voluntariat, sau a ajutat străini.
Se calculează procentajul din populația totală care se implică în
fiecare dintre cele trei tipuri de acțiuni, apoi se face media
procentajelor. Pe de altă parte, amplitudinea fenomenului de donații
caritabile sub formă de bani în fondul bisericii, sau în fondul
clasei, sau în fondul școlii, etc, este cu probabil subestimată în
toate acele statistici când vine vorba de Europa de Est. Avem în
România o mulțime de contribuții de tip caritabil sau pentru
ajutorare care în alte țări sunt privite în față ca ceea ce
sunt, adică voluntare, în timp ce la noi sunt atât de general
înrădăcinate (atât de puternic este simțul datoriei de a da)
încât le ignorăm sau le trecem la capitolul „obligații”.
„Fondul școlii/clasei” este citat adesea ca singura sursă de
finanțare din care școlile se pot întreține dincolo de salariile
de bază (și exagerat de mici) ale personalului esențial.
Comunitatea participă deci benevol și fără să facă paradă la
susținerea, prin donații, a sistemului de învățământ.
Interesant, Germania și România au
aceeași preferință foarte scăzută (distinct mai scăzută decât
Ucraina și Turcia) la doar ~15% pentru „obediență” drept
calitate importantă la un copil. Acest fapt vine împotriva
interpretării societății românești ca definitoriu opresivă cu
propriii membri.
„Exprimarea autonomă”
(„self-expression”) este preferată la copii în procente
apropiate de 30% în toate cele patru țări – cu scoruri ușor mai
mari în Germania și Turcia și cu cel mai mic în România –
diferențele fiind însă minore.
Românii, turcii și ucrainienii sunt
de acord în proporție mare (60-70%) cu ideea că în timp de criză
nativii ar trebui să aibă prioritate în fața imigranților.
Dimpotrivă, procentajul este de doar 40% în Germania. Diferența
dintre conceptul de a avea un venit din muncă într-o țară
puternic dezvoltată față de cele în curs de dezvoltare poate fi
foarte mare – fiind vorba de o încărcătură mai mare de confort
în unele cazuri, și de simplă supraviețuire în altele.
La afirmația că o femeie își
garantează cel mai bine independența prin faptul că are un loc de
muncă, răspunsurile sunt predominant pozitive, cu ~70% în Germania
și România și ceva mai puțin în celelalte două țări.
Abia 30% dintre români (față de 50-90% în celelalte țări) sunt de acord că „situația de casnică poate aduce împlinire în
exact aceeași măsură ca un loc de muncă plătit”. Se poate pune întrebarea dacă sursa diferenței este o situație
semnificativ mai umilitoare a casnicei în România, sau un respect
mai mare pentru locul de muncă în România. Cea de-a doua variantă
se corelează bine cu alți itemi legați de importanța muncii în
România, discutați mai sus; pentru prima variantă nu cunoaștem
dovezi coroborate.
Perspectiva ca munca să joace un rol
mai puțin important în viața lor i-ar nemulțumi pe ~70% dintre
români, în contrast semnificativ cu doar ~40% în celelalte trei
țări. Conexiunea cu toți ceilalți itemi legați de muncă este
evidentă, reiterând seriozitatea românilor sub aspectul
atașamentului la muncă – cel mai probabil privită ca o sursă de
securitate personală.
Puși să aleagă ipotetic între
creșterea economică și protecția mediului, toți respondenții cu
excepția românilor dau răspunsuri echilibrate – 40-45% pentru
fiecare dintre cele două tabere. În România, mediul primește însă
prioritate doar în proporție de 35%. Pe de altă parte, peste 90%
dintre români afirmă separat la o altă întrebare că doresc
protejarea mediului; acest aparent conflict poate să fie o
manifestare a fermității dorinței de progres material/tehnologic a
societății române contemporane – o fermitate care se coroborează
cu interesul atipic de mare pentru muncă, dar și cu alți itemi
care vor fi discutați ulterior.
Majoritatea românilor (~55%) declară,
pe o scară de la 1 la 10, că veniturile ar trebui să fie mai
inegale ca modalitate de creștere a competitivității; cu 28%,
răspunsul extrem (10) este în această categorie de ~10 ori mai
frecvent decât la celelalte țări. Din contră, germanii caută
în proporție de ~75% o reducere a inegalității
veniturilor, cu procente similare deși ușor diferite în Turcia și
Ucraina. Alături de accentul mult mai mare pus pe muncă, aceste
răspunsuri permit configurarea unui profil al românului muncitor și
competitiv, mult diferit de stereotipurile curente din discursul
public.
Românii își asumă de departe mult
mai ferm decât celelalte trei țări afirmația „competiția este
utilă; stimulează munca și ideile”: pe o scară de la 1 la 10,
scorul extrem în favoarea competiției (1) este de ~45% în România,
mai mult decât triplu față de Germania și dublu față de
celelalte două țări. Diferențele se estompează însă la doar
câteva procente dacă se ia în calcul întregul set de scoruri 1-5.
În fapt, germanii au și aici (ca și la alte criterii, care vor fi
discutate ulterior) tendința de a prezenta cele mai mari scoruri în
zona de centru – sugerând din nou poate o stare pasională
excesivă în România pe tema reformelor și a progresului. Idem
stau lucrurile în sondaj (în favoarea României) și pentru
afirmația „munca serioasă aduce succes”.
Marile companii se bucură de încredere
„multă” și „foarte multă” în proporție de ~40-45% în
România, Ucraina, și Turcia, și doar ~25% în Germania. Așadar,
companiile mari nu suferă în România de neîncrederea acordate
altor forme de organizare socială. O posibilă cauză ar fi că ele
au demonstrată eficiența prin simpla existență pe piață, și că
ele nu obligă individul la nimic – ba în principiu îi oferă
servicii și locuri de muncă. Prin contrast, celelalte forme de
organizare socială (instituțiile statului, partide, presă, etc)
implică mecanisme prin care individul poate crede că i se solicită
sau chiar este obligat să adere la norme uneori impredictibile și
nestustenabile; trecutul mai recent sau mai îndepărtat are
suficiente exemple în conștiința colectivă românească în acest
sens – de la capuchehaia din vechime la mai recentul partidul-stat.
Pe o scară de la 1 la 10, ideea că
taxarea bogaților pentru a-i susține financiar pe săraci este
„o trăsătură esențială a democrației” este susținută
de ~65-75% dintre germani, ucrainieni și turci (cumulat pe notele
5-10), dar de doar 40% dintre români. România dealtfel se și
remarcă printr-un ~15% (mai mult decât dublu sau triplu față de
celelalte țări) în dreptul răspunsului care neagă cel mai
ferm (1, pe scara 1-10) ideea redistribuirii veniturilor prin taxare.
Această situație se corelează cu restul itemilor de mai sus care
au legătura cu competitivitatea și economia de piață. Se poate
pune însă întrebarea dacă ceea ce se reflectă aici este o
competitivitate intrinsecă, sau una către care se aspiră – iar
în acest din urmă caz dacă ceea ce se asumă ca țel este
competitivitatea însăși sau mai general un progres material acut
perceput (din experiența vest-europeană) ca posibil numai prin
competitivitate.
Ajutorul de șomaj este un concept
esențial/inerent democrației pentru puțin peste 80% dintre
germani, ceea ce este similar cu Turcia și Ucraina dar cu ~5 puncte
procentuale mai mult decât în România.
Cca 50% dintre români declară că
sunt preocupați „mult” sau „foarte mult” de perspectiva
pierderii locului de muncă. Procentul este de ~30-35% în Germania
și Turcia (cu observația că la aceasta din urmă ~45% declară că
nu au sau nu caută loc de muncă), și e ~65% în Ucraina. Dacă la
aceste procente se adaugă și cel corespunzător răspunsului „nu
foarte mult”, totalurile României și Germaniei devin
esențialmente identice.
La întrebarea „poate fi
justificabilă acțiunea de a cere/profita de ajutoare guvernamentale
la care de fapt nu ai dreptul?”, pe o scară de la 1 („deloc”)
la 10 („întotdeauna”) toți respondenții manifestă un ferm
dezacord, cu o medie a răspunsurilor de ~2 – cu observația că la
ucrainieni media este cu aproape un punct mai mare (în sensul de
acord cu afirmația) decât în celelalte țări.
Situația este similară la întrebarea
„este justificabil să eviți plata călătoriei pe mijloacele de
transport în comun”, cu observația că aici românii se detașează
în alegerea răspunsului cel mai ferm negativ (în sprijinul legii) (1), cu un ~75% care
este mai mare cu circa cinci puncte decât la turci, 10 puncte decât
la germani, și 45 de puncte decât la ucrainieni
Tot similară este și situația cu
întrebarea „poate fi justificat furtul?” - cu o medie de ~1 în
Germania, România și Turcia (care au ~90% dintre respondenți în
zona răspunsului 1 - „dezacord complet”), și ușor mai mare în
Ucraina.
Afirmația „eludarea taxelor poate fi
justificată” media răspunsurilor (tot pe o scară de la 1 la 10)
este între ~1 și ~2,5, cu circa 70% dintre români selectând
răspunsul 1 („niciodată justificabilă”) față de ~50% dintre
ucrainieni și ~85% dintre turci; Germania nu a fost inclusă la
această întrebare
Acceptarea de mită în exercițiul
funcțiunii este respinsă ca nejustificabilă (tot pe o scară de la
1 la 10) de toate cele patru țări în proporții masive – cu o
medie de 1-2 a scorurilor și cu ~85% dintre români sau turci
alegând varianta 1 („niciodată justificabilă”), față de doar ~70%
dintre germani și ~60% dintre ucrainieni.
Pentru că tot am încheiat cu aceste
conotații justițiare, iată cum reflectă organizațiile de presă
din România câteva elemente legate de justiție. Graficul de mai
jos redă proporția dintre numărul de articole care folosesc
cuvântul „anchetat” și numărul de articole care folosesc
cuvântul „România”:
Acest din urmă număr de articole, referindu-se la un subiect de interes social general, se
corelează de altfel relativ bine cu numărul de articole care conțin
cuvântul „România” pe site-urile respective:
Poate amuzant, încă și mai bine
decât cu „România”, „Kovesi” se corelează cu „China”
(și cu exact același R2 se corelează și cu „Moscova” - dar nu
și cu „Rusia”, „Ungaria” sau „Mexic” de exemplu, ceea ce sugerează că nu e vorba de un simplu accident):
O altă corelație interesantă este
cea dintre „procuror” și „senzațional”:
...sau, dintre numărul de articole
aplecate spre pseudoștiință (cu tema „antioxidanților”, vezi analiza anterioară pentru sursa datelor) și
numărul de articole care îl menționează pe cel mai cunoscut
procuror din România:
Cu siguranță „tabloidizarea”
justiției în presa română, așa cum se reflectă parțial în
graficele de mai sus, are două tăișuri – unul cu utilitate
socială și unul dimpotrivă. Pe de altă parte, în momentul în
care articolele legate de justiție se corelează mai bine cu cele
legate de Moscova sau China decât cu cele legate de România, poate
că acest lucru de asemenea spune ceva despre cine suntem și unde
s-ar putea să mergem (nu în sensul vreunei teorii
conspiraționiste ieftine, nici în sensul unei retorici geopolitice ieftine, ci în sens mult mai profund).
Comentarii
Trimiteți un comentariu