Nu, nu vă credem

În continuarea datelor World Values Survey (WVS) prezentate în postarea anterioară (extrase din cartea "Crimă la sugestia unei oi vorbitoare", disponibilă aici), să comparăm datele României cu cele ale altor trei țări - Germania, Ucraina și Turcia în privința măsurii în care aceste popoare au încredere în prieteni, străini, instituții, asociații etc. 


Prietenii sunt „importanți” pentru peste 95% dintre respondenți în toate cele patru țări. O diferență notabilă este în categoria „foarte important”, unde România are doar ~20%, adică semnificativ mai puțin decât cei 50-60% din Germania și Turcia, și ~45% din Ucraina; diferența se regăsește la categoria „nu foarte important”. Această diferență poate fi pusă în oglindă cu una în sens invers din cazul familiei (simetric mai multă încredere în România decât în Germania). Suplimentar față de Germania și Turcia, România nu are un trecut recent de soliditate administrativă ca centru de putere independentă. De aceea, România poate fi așteptată a pune cel mai mult accent pe inerția propriilor structuri, chiar și a celor de familie, în fața „prietenilor”.
Politica este „deloc importantă” pentru aproape 40% dintre români – triplu față de Germania și semnificativ mai mult decât în Turcia (~20%) și Ucraina (~30%). Datele sunt firești dacă analizăm eficiența organizării democratice din aceste țări. După dictaturile de până în 1989, regimurile politice mai recente nu aveau timp să schimbe impresia de profundă deconectare a individului de la capacitatea de decizie colectivă nici dacă ar fi fost ele însele perfecte – ceea ce potrivit cronicilor zilei pare să nu fi fost cazul (numărul de dosare penale deschise azi pe nume de foști președinți, prim-miniștri, primari, etc, poate fi folosit ca argument al volatilității clasei politice). Plusul de scepticism al României față de Ucraina poate fi de asemenea corelat cu perioada mai lungă de stăpâniri complet străine în România, comparativ cu Ucraina.
La afirmația „se poate avea încredere în majoritatea oamenilor” România și Turcia se remarcă prin reticență notabilă – cca 90% răspunzând „trebuie avută foarte multă grijă”. Prin contrast, procentul de scepticism este la jumătate - doar 45% - în Germania; Ucraina are valori intermediare. Se poate însă aprecia că „trebuie avută foarte multă grijă” nu înseamnă „nu”, ci este pur și simplu o manifestare a inerției în fața unui mediu în care „străinii” au fost tradițional spoliatori.
Tot pe o scară de la 1 la 10 se pune întrebarea „credeți că majoritatea oamenilor ar profita de dvs dacă ar avea ocazia?”. Aici răspunsul românilor este un 22% la cel mai aprobativ răspuns (scorul 1), de 2-5 ori mai mare decât valorile din celelalte trei țări. Procentele cumulate pe scorurile 1-5 (general aprobativ) sunt mai apropiate însă (~50% în România, față de ~40 în rest).
Calitatea de membru al unui partid politic e foarte puțin răspândită (sub 5%), cu procente esențialmente identice în toate cele 4 țări – în ciuda diferențelor semnificative asumate în privința interesului general în politică.
Idem, pentru implicarea în organizații ecologiste.
Idem, pentru asociații profesionale (cu diferențe de doar câteva procente).
Foarte similară este situația și la calitatea de membru al organizațiilor caritabile – cu observația că aici Germania are aproape 6% membri, România 2% iar celelalte țări 1%. 
Peste 95% dintre toți respondenții, indiferent de țară, declară că nu sunt membri ai unor asociații a consumatorilor – deși aici se poate nota că România are aproape dublu numărul de membri față de Germania, ceea ce poate contrazice prejudecățile legate de implicarea civică mai redusă a românilor comparativ cu vestul Europei.
Grupurile de ajutorare sau auto-ajutorare au cel mult 5% membri – cu valori ușor mai mari în România și Germania decât în celelalte două țări.
Idem, la capitolul „alte organizații”.
Cca 65% dintre români răspund „da” la întrebarea „ați lupta pentru țara dvs?” - restul fiind „nu” sau „nu știu”. Germania și Ucraina spun „da” doar în proporție de 40%. Mai mult, dacă Ucraina are încă un număr mare de nehotărâți Germania are un distinct ~55% care spune „nu”. În Turcia, aproape 80% se raliază în jurul lui „da”. Este însă greu de estimat care ar fi răspunsul germanilor dacă ar avea încă latente în imediata vecinătate conflicte teritoriale așa cum au țările estice, sau viceversa; de asemenea, procentul rusofon/rusofil din Ucraina poate afecta rezultatele în contextul în care cel mai des invocat posibil inamic pentru o asemenea luptă este în ultima vreme tocmai Rusia.
Aproape 10% dintre români au participat „în ultimii doi ani” (2010-2012) la manifestații pro-ecologiste – dublu sau triplu față de celelalte țări, însă rămânând cu marea masă (~90-95%) cu un răspuns simplu de „nu”
Circa 60% dintre români și ucrainieni declară că nu sunt interesați de politică – cu circa 25 de puncte peste germani și turci. Putem fi tentați să privim această situație ca pe o măsură cantitativă a percepției lipsei de control pe care o experimentează individul în raport cu deciziile sociale.
Într-o estimare mai concretă a implicării civice, peste 40% dintre germani declară că au semnat vreo petiție cu implicare politică, și doar ~25% declară că nu ar face-o niciodată. Prin contrast, în societățile estice 60-75% dintre respondenți declară că nu ar semna niciodată o petiție cu conținut politic, și doar ~10% au semnat una vreodată.
Tot pe linie civică, ~70-90% dintre estici declară că nu ar participa niciodată la o acțiune de boicot, și sub 5% au făcut-o vreodată. Prin contrast, ~10% dintre germani au participat deja activ la o astfel de acțiune, și doar ~50% nu ar face-o niciodată. Se poate argumenta că resorturile acestor alegeri sunt exact aceleași ca la cele legate de politică – fiind generic vorba de decizii la nivel macro-social despre care individul este sigur că sunt luate oricum fără voia sau controlul lui.
Circa 0% dintre germani au participat la vreo demonstrație în pașnică – în contrast cu numere de două ori mai mici (sau de patru în cazul Turciei) în celelalte țări. Dacă doar 30% dintre germani nu ar participa niciodată la o demonstrație, procentele cresc la ~50% în România, 60% în Ucraina, și 70% în Turcia. Se poate argumenta că viața socială mai nesigură defavorizează în general încrederea într-un demers colectiv social ca ceva realmente controlabil de individ în fața autorității, sau încrederea că o manifestație poate fi sau poate rămâne pașnică.
Puțin peste 10% dintre germani au participat deja la cel puțin o grevă, față de ~7% dintre români, și încă și mai puțini ucrainieni sau turci. În timp ce 45% dintre germani nu ar participa niciodată la o grevă, procentul este mult mai mare în celelalte țări (~60-70-85% pentru România, Turcia și Ucraina, în această ordine).
Idem pentru categoria „alte acte de protest”
Pe o scară de la 1 la 10 a preferințelor politice stânga (1) -dreapta (10), cele mai mari punctaje apar, cu excepția Turciei, la scorul 5 – ceea s-ar traduce prin centru-stânga. Românii ies însă în evidență cu un 20% în dreptul lui „nu știu”, ceea ce împiedică definirea clară a unei majorități. În rest, scorurile însumate sugerează dominarea stângii în Germania și Ucraina, și a dreptei în Turcia. Poate fi discutată măsura în care organizația de stânga kurdă PKK influențează această ultimă alegere prin alăturarea puternic vizibilă a conceptelor de terorism și de partid de stânga. În rest, se mai poate și remarca faptul că extremele scalei au cele mai mici scoruri în Germania, dar devin maxime locale (8-10% fiecare) în România; măsura în care această alegere denotă certitudine sau extremism este probabil neclară și greu de estimat.
Românii ies de departe în evidență ca cei mai sceptici în relație cu vecinătatea/cartierul: ~55% dintre ei nu au deloc, sau au foarte puțină, încredere – adică dublu față de Germania și aproape triplu față de celelalte două țări. Procentul de neîncredere scade probabil firesc sub 50% în localitățile mici (până la 10000 de locuitori). În localitățile mai mari, este posibil ca scepticismul să fie amplificat de aglomerarea urbană excesivă și haotică sau chiar abuzivă cu rădăcini în perioada comunistă. Datele se corelează și cu procentele relativ mici obținute de prieteni ca sursă de încredere.
Circa 45% dintre români au încredere redusă sau deloc în oamenii pe care îi cunosc personal, față de 10-20% în restul țărilor. Procentul de „încredere totală” este și el la jumătatea celor din restul țărilor – totul în concordanță cu răspunsul la întrebarea dacă se poate avea din oficiu încredere în oameni. Se poate argumenta că acest item este confuz. „Oamenii pe care îi cunosc personal” nu înseamnă neapărat prieteni apropiați sau cunoștințe apropiate. De asemenea, conceptul că simplul fapt că ai cunoscut un om îl face mai de încredere, ar fi valabil fie dacă propria ta prezență are efecte pro-etice ieșite din comun, fie dacă ai un perfect control asupra persoanelor pe care le cunoști personal, și le preselectezi pentru a se conforma standardelor. Nu în ultimul rând, e neclar în ce măsură răspunsurile reflectă în mod diferit de la țară la țară atitudinea psihologică a respondentului, sau pur și simplu mărimea cercului social.
Oamenii întâlniți pentru prima dată au un scor de încredere din partea românilor de sub 10%, față de 20-30% în celelalte țări. Se poate face însă același comentariu ca la itemul anterior.
Oamenii de altă religie primesc încrederea a ~50% dintre germani, ~45% dintre ucrainieni, ~35% dintre turci, și doar 20% dintre români. Interesant, nu exista diferență notabilă între Germania și România la capitolul toleranței față de un potențial vecin de altă religie (item explorat într-o întrebare separată). În cazul românilor, se pot puncta ca factori specifici existența unei biserici naționale tradiționale (altă religie ar fi atunci echivalent cu altă națiune), posibila confuzie asupra termenului „altă religie” (dacă se referă la musulmani, budiști etc, sau și la toate varietățile de creștinism), și la istoria din ultimele două mii de ani, când, de la Traian încoace, orice agresori militari și stăpânitori temporari străini au avut altă religie decât localnicii. Desigur, există și dihotomia dintre a tolera și a avea încredere,pe care întrebarea WVS o ignoră aparent. În fapt, procentul de încredere al românilor în alte naționalități este tot de 20% (cu tendințe similare itemului anterior și la restul țărilor), sugerând că într-adevăr „altă religie” este adesea asimilat cu „străin” în România.
Majoritatea respondenților (80-90%) au încredere la un nivel sau altul în biserici. Totuși, încrederea „mare” și „foarte mare” este la ~70-75% în țările estice față de doar 35% în Germania.
Încrederea în forțele armate este „mare” și „foarte mare” pentru 60-70% dinte respondenți, cu românii manifestând un entuziasm mediu prin scorul de la „foarte mare” intermediar între mai scepticul ~10% german și mai declarativul ~40% turc.
Toate cele patru țări își asumă cu doar 5-10% „foarte mult” încrederea în presă. Scorul cumulat „mult + foarte mult” este de 40-50% în restul țărilor, însă mult mai mic – doar ~25% - în România. De asemenea, România are cel mai mare scor la „neîncredere totală” - 27% mai mult decât dublu față de Ucraina și Germania.
Idem, pentru televiziune.
Idem, pentru sindicate.
Idem, pentru poliție.
Idem, pentru tribunale.
Idem, pentru guvern.
Idem, pentru partidele politice.
Idem și pentru parlament.
Idem, pentru administrația publică.
Similar pentru universități. Dacă toate formele de concentrare a puterii sociale, de la itemii precedenți, erau privite distinct mai sceptic în România decât în alte părți, universitățile au parte de tratamente ceva mai echilibrate, deși cu același trend de un minus de 10 puncte procentuale la încrederea mare și foarte mare în comparație cu restul țărilor.
Încrederea în organizațiile caritabile/de binefacere este în România mai mică decât în celelalte trei țări, lucru probabil explicabil prin absența acestor organizații din țară multă vreme (în perioada comunistă), dar și prin asocierea lor cu ideea de construct social similar sindicatelor etc – adică unele percepute ca ineficiente și/sau excesiv de intruzive/invazive. Mai exact, cu 5-10 mai mult dintre români decât dintre celelalte trei populații aleg răspunsul „deloc încredere”, în timp ce la categoriile însumate „multă” și „foarte multă” scorul este cu 10-20 puncte procentuale mai mic decât în celelalte trei țări.
Idem, pentru organizațiile femeilor.
Idem, pentru organizațiile ecologiste.
Încrederea în Uniunea Europeană era în 2012 cu câteva procente mai mare în România decât în Germania. Se poate argumenta că motivul ține de imaginea de garant al securității și prosperității pe care o are UE în estul Europei.
Prin contrast, încrederea în ONU este cu ușor mai mică în România decât în Germania – dar apropiată și în fapt ușor mai mare decât în Turcia și Ucraina. Se poate argumenta că, prin contrast cu UE, ONU nu are interacțiuni curente cu cetățeanul din aceste din urmă țări, și nu are deci avantajul UE, de a fortifica o relație de încredere pe căi materiale. În plus, și natura acțiunilor celor două organizații diferă foarte mult.
Li se cere respondenților WVS să își dea cu părerea despre afirmația „Deciziile importante pentru țară ar trebui luate de experți și nu de guvern”. Se poate argumenta că acest item este greșit formulat, întrucât ni se dă să alegem între patru nuanțe variind de la „idee foarte bună” la „idee foarte proastă”. Ori, răspunsul logic ar fi nici acord, nici dezacord, ci „guvernul trebuie să conțină experți”. În orice caz, la acest capitol românii ies din nou în evidență prin neîncrederea în sistemul public/social: aproape 89% aprobă ideea, dintre care jumătate cu „foarte bine”.
Circa 60% dintre români cred că e o idee „bună” sau „foarte bună” ca armata să își asume conducerea țării – iar aproape 30% se situează la polul opus („rea” și „foarte rea”). Situația este similară cu cea din Turcia, în timp ce ~90% dintre germani, sau ucrainieni refuză conceptul (și doar puțin sub 5% îl acceptă). Pe de altă parte, la o întrebare separată, germanii și ucrainienii sunt în perfectă concordanță cu ei înșiși când despre conceptul de sistem democratic ei declară că este „bun” sau foarte bun” în proporție de ~95% - tocmai procentul care refuza o dictatură militară. În schimb, românii și turcii li se alătură cu procente de ~80%, sugerând că preferința de la itemul anterior pentru o dictatură militară izvorăște nu atât din năzuința spre opresiune cât din încrederea în propria armată și neîncrederea în rezultatele de până acum ale experimentului democratic din aceste țări. Cu alte cuvinte, am prefera democrația în locul dictaturii, dar nu suntem convinși că avem încă experiența sau resursele pentru a ne asuma 100% democrația.
Tot pe o scară de la 1 la 10, alegerea liderului prin vot liber este „o caracteristică esențială a democrației” pentru peste 90% dintre cetățenii tuturor celor patru țări. Procentul celor care aleg însă răspunsul cel mai ferm (10 pe scara de la 1 la 10) variază însă semnificativ – de la ~70% în Germania la ~55% în România, ~50% în Ucraina, și ~40% în Turcia.
Ideea ca „armata să preia puterea când guvernul este incompetent” este esențială/inerentă democrației pentru 30-40% dintre români, turci sau ucrainieni, și doar ~10% dintre germani.
Drepturile civice protejând poporul împotriva abuzurilor guvernamentale” sunt o trăsătură esențială democrației pentru 80-90% dintre cetățenii tuturor celor patru țări (răspunsurile din intervalul 6-10, pe o scară de la 1 la 10; românii aleg în cel mai mare procentaj dintre cele patru națiuni răspunsul cel mai tranșant, 10 – în proporție de ~50%, cu 5-15 puncte procentuale peste ceea ce se vede în celelalte tei țări)
„În democrație statul egalizează veniturile oamenilor”: pe o scară de la 1 la 10, ~50% dintre germani cred că acest lucru este inerent/esențial democrației – față de 55% dintre români, și ~80% dintre turci sau ucrainieni.
Ideea că „poporul se supune liderilor” este definitorie pentru democrație în opinia a ~10% dintre germani, exprimată pe o scară de la 1 la 10 prin răspunsurile cumulate la scorurile 6-10 – cu doar ~3% pentru răspunsul cel mai ferm (10 pe scara 1-10). Prin contrast, ~50% dintre români, turci, sau ucrainieni sunt de acord cu această idee (~12-16% cu răspunsul cel mai ferm în acest sens). România se remarcă prin cel mai mare procentaj de asumare a răspunsului celui mai ferm în favoarea acestei afirmații (~20%).
„Democrația este importantă” în opinia a ~90% dintre germani, 85% dintre români și turci, și ~80% dintre ucrainieni – din nou însumând jumătatea pozitivă a scorurilor de pe o scară de la 1 la 10. Românii și germanii adoptă răspunsul pozitiv cel mai ferm în aceeași proporție de 55-60%, spre deosebire de 35-40% în Ucraina și Turcia
Pe o scară de la 1 la 10 germanii apreciază în proporție de ~80% (punctajele cumulate de scorurile 6-10) că țara lor este condusă democratic. Procentul este de două ori mai mic în România (~40%). În Turcia, el este de ~70%, iar în Ucraina de ~30%. Se poate argumenta că răspunsurile din România și Ucraina trebuie să pună într-o lumină aparte toate celelalte aprecieri făcute de acești cetățeni în privința a ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie democrația: niciunul dintre acele răspunsuri nu este rezultat din realități curente verificate și trăite de respondenți acasă la ei, ci doar din oglindirea unor comunicări mai mult sau mai puțin precise venite din exteriorul societății, și, ocazional, din scurte interacțiuni ca vizitatori în societăți străine percepute de respondenți ca real democratice.
Probabil în concordanță cu răspunsurile de la itemul anterior, ~85% dintre germani cred ca drepturile omului sunt respectate la ei în țară „foarte mult” sau „destul de mult”, în timp ce răspunsuri. Cu ~60%, turcii par mai aproape de germani, iar ucrainienii, cu ~35%, mai aproape de români. Cum rapoartele statistice internaționale despre diversele forme de drepturi ale omului nu confirmă o situație de trei ori mai rea în România decât în Turcia, sau de aproape două ori mai rea decât în Ucraina, se poate aprecia că răspunsul la această întrebare reflectă standarde aspiraționale într-o proporție mai mare decât realități obiective (fie ele și realități oglindite în atitudini subiective).
Date poate foarte instructive oferă atitudinea față de prieteni și colegi ca sursă de știri/informații: cel mai mare procent (pentru „zilnic” și „săptămânal”) îl au germanii, cu ~90%, urmați îndeaproape de ucrainieni la câteva puncte diferență, apoi de turci la ~70%, și de români la doar ~65%. De ce o societate relativ conservatoare sub multe aspecte alege să pună accent mai redus decât altele pe această interacțiune din cercul imediat de cunoștințe? Se poate aprecia că nu li se atribuie din oficiu rudelor și prietenilor un statut „conectat la informații din sistem”, care să îi facă surse credibile de informație. Se poate de asemenea cita neîncrederea pe care românii o afișează în rețeaua socială de putere, ca una ce este dincolo de controlul lor și lucrează prea rar în folosul lor.
Circa 75% dintre germani consideră că jurnaliștii acoperă echidistant subiectele electorale – în timp ce în România și Ucraina procentele se apropie de 40%. Neîncrederea românilor în presă ca mecanism de putere socială poate fi marcată ca atare, și corelată cu alte indicii în același sens, menționate mai sus.
În opinia a ~80% dintre germani, există „foarte des” sau „des” alternative reale dintre care să aleagă la vot. Procentul este ceva mai mic la români (~65%), și mult mai mic la ucrainieni (~35%)
Cât de important este efectul pozitiv pe care alegerile libere îl au sau îl pot avea asupra calității vieții dvs și familiei dvs?”: la această întrebare ~70% dintre germani răspund „foarte important” sau „destul de important” - față de ~80% dintre ucrainieni și ~90% dintre români. Evident, de vreme ce respondenții estici afirmă la alte întrebări că „nu au parte de alegeri realmente libere” (votul nu este numărat corect, autoritățile electorale nu sunt cinstite, presa nu este obiectivă, etc), răspunsul la acest item poate fi în bună măsură socotit o reflectare a unor aspirații. Pe de altă parte, este de anticipat că dacă românilor li s-ar cere să compare alegerile din 2012 cu cele din anii 1980, ar reformula prezentul în termeni mult mai laudativi.
În opinia a peste 90% dintre români (cu 10-20 puncte mai mult decât la ucrainieni sau germani) alegerile libere sunt „foarte importante” sau „destul de importante” pentru dezvoltarea economică.

Ca tendință generală din cele de mai sus, se poate remarca similitudinea dintre România și Germania – poate o surpriză pentru ochiul neantrenat în date concrete dar antrenat în stereotipurile care circulă în viața noastră publică. Foarte adesea, diferențele dintre România și Germania, sau celelalte țări, țin de ceea ce majoritatea grilelor de interpretare definesc ca „tradiționalism”, „pasivitate”, sau „obediență”. Eu însă nuanțez, punând accent pe faptul că acele răspunsuri ilustrează de multe ori o realitate obiectivă istorică, în care individul sau grupul social a fost sau încă este supus în măsură demonstrabilă, obiectivă și nu subiectivă, unui regim de presiune energică, aleatoare, și potențial distructivă, din partea factorilor de putere externă/superioară – un regim în care în mod demonstrabil factual „schimbarea” înseamnă spolierea individului. Această presiune creează un context cultural în care întrebările chestionarului pot purta conținuturi ideatice pe care autorii să nu le poată anticipa, și care să distorsioneze răspunsurile. 
O bună parte dintre răspunsurile din România sunt declarativ entuziaste la adresa conceptelor democratice, inclusiv a implicării sociale, administrative sau politice. Aparent ilogic, aceiași respondenți par să fi făcut pasul înapoi când vine vorba de fapte concrete: nu există încredere în sistem (stat, guvern, presă, partide, parlament, sindicate, ONG-uri, activiști, vecini... și orice altă formă de organizare în care când te „înregimentezi” investești cu încrederea și drepturile tale niște oameni pe care nu îi poți controla ulterior). Această neîncredere poate fi văzută drept complet justificabilă prin prisma faptului că în România instituțiile democratice nu au apucat să funcționeze suficient de mult sau de real pentru a își demonstra predictibilitatea, siguranța, eficiența și utilitatea. Astfel, când românii (sau alți estici) își manifestă "încrederea în democrație", o fac cu gândul la acele locuri unde democrația și-a demonstrat profitabilitatea inclusiv din punctul de vedere cel mai cuantificabil – cel economic. În schimb, puși în fața propriilor instituții democratice, românii se arată natural sceptici - ba chiar dispuși să le sacrifice relativ ușor în schimbul unui posibil plus de profitabilitate economică imediat-verificabilă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.