A descrie lumea nu înseamnă a o explica

Circulă un curent intelectual care se pretinde uimit de incredibilul șir de coincidențe care ne fac viața posibilă:

Dacă Terra n-ar avea exact 21% oxigen în atmosferă, noi n-am fi existat.

Dacă Terra nu era exact la această distanță de Soare, noi n-am fi existat.

Dacă forța gravitațională nu era exact cât este, noi n-am fi existat.

Dacă masa protonului nu era exact cât este, iar sarcina lui n-ar fi fost pozitivă, sau etc... atunci materia n-ar mai fi fost ce e azi. Stelele n-ar mai fi existat, nici planetele, nici omul etc.

Filosofic vorbind, această abordare este fundamental greșită în opinia mea. Ceea ce facem noi, atunci când facem știință pe tema oxigenului sau a masei protonului sau a soartei stelelor, este doar să disecăm, în felii tot mai mici, propriile noastre experiențe. Așadar, pe noi înșine, respectiv propriile noastre date despre lumea în care deja existăm (fie ele și filtrate prin judecata sau experiența altora – profesori, preoți, prieteni, stăpâni etc). Când le descriem, pornim așadar de la premiza (pe care nu o mai punem în discuție, cum celebru spunea Descartes - „cogito ergo sum”) că noi înșine (fiecare dintre noi la rândul său, în calitate de vorbitor/gânditor) „existăm” și „suntem reali”. De obicei trecem foarte repede peste această premiză, substituind-o îndemânatici cu un concept al cărui caracter aproximativ și dependent de cvorum social îl ignorăm, numindu-l fără compromis „realitate”. De obicei când formulăm declarații de genul „marea este albastră”, sau „1+1=2”, le considerăm „fapte” și „realitate” - când ele sunt mai degrabă suma unor convenții sociale tacite și subiective. Am discutat anterior cum cuvântul „albastru” reflectă un set de măsurători efectuate de către celulele din ochii noștri și procesate de către neuroni, supuse ulterior judecății majorității semenilor noștri: adică, am convenit cu toții ca fenomenul acela (care afectează în acel fel ochiul și neuronii) să capete numele de „culoare albastră”. În alte limbi, sau în alte epoci, el are alte nume – sau nu are niciun nume pentru că nu interesează. La fel, aparent-simpla afirmație „1+1=2” face în fapt apel la concepte adoptate prin consens în societate, ca de exemplu folosirea sistemului numeral zecimal (și nu a celui sexazecimal al babilonienilor, sau a celui binar al calculatoarelor, sau a altuia), folosirea operației de adunare notate într-un anumit fel și cu anumite proprietăți, folosirea sistemului de numerale arabe... și altele.

Revenind deci, când constat că omul are ochi, și anume exact doi... nu am descoperit nimic despre motivul existenței omului sau soarta universului, ci doar am descris singurul set de date la care am acces – singura „realitate” la care am acces. Tot astfel, disecând ochiul în țesuturile din care este format, în celulele din care este format, în atomii săi, în protonii săi, în bozonii/leptonii/etc pe care i-am găsi pe acolo, nu fac altceva decât să dau nume bucăților tot mai mici în care l-am desfăcut: „țesut”, „atom”, „foton”, „proton”. Sunt niște nume, însoțite de descriptori simpli (masa, culoarea etc) pe care noi le alegem; am putea foarte bine să abandonăm „protonii” și „atomii” și să recurgem la „teoria stringurilor” - reușind să descriem realitatea la fel de precis ca folosind "modelul standard" din fizica actuală. E în fapt ilogic să caut în aceste date fundamental descriptive un „motiv” al existenței mele, atâta vreme cât premiza primară a colectării acelor date, punctul de plecare în baza cărora le-am demarat colectarea, era tocmai existența mea formulată ca o axiomă.

Mi se pare deci ilogic să mă mir că există în natura „fix patru forțe fundamentale și nu 17 sau 3”, că valoarea numărului lui Avogadro este fix cât este, că viteza luminii este fix cât este, sau pur și simplu să mă mir că există o chestie numită „lumină”, sau că masa protonului este de fix de 1835 de ori mai mare decât masa electronului. Această valoare, 1835, e consecința directă a ipotezei primare că eu însumi „exist”, în exact aceeași măsură logică precum sunt și afirmațiile „omul are doi ochi” sau „ochii sunt formați din țesuturi” sau „țesuturile sunt formate din celule” sau „celulele sunt formate din molecule”. Niște afirmații, adică, prin care dau doar detalii despre modul în care eu îmi reprezint mie însumi lumea, fără a-mi spune nimic despre "sensul universului" sau alte probleme de această natură. A specula cum ar arăta lumea dacă omul ar avea trei ochi nu doi, sau dacă Hitler ar fi cucerit SUA, sau dacă protonul ar fi avut sarcină negativă nu pozitivă (de parcă cele două nu sunt doar niște cuvinte arbitrar alese)... toate acestea pot fi exerciții intelectuale interesante dar nu au cum să îmi vorbească despre „sensul universului”.

Desigur, cele de mai sus nu pot fi luate a pledoarie anti-știință. Fără toate acele unelte conceptuale citate mai sus (matematica, celulele, țesuturile, atomii, protonii, electronii, fotonii etc) viața noastră ar fi fost azi mult mai grea sau mult mai puțin probabilă. Cred că e nevoie însă se ne amintim că ele sunt doar atât - unelte temporar utile, pe care le putem (și probabil le vom) cizela sau înlocui pe măsură ce mergem mai departe. Unelte, și nu "chip cioplit" în vreo nouă religie în care profesorul de chimie/fizică/matematică încetează să mai fie profesor și devine izvor de presupus text sacru și imanent.