Idiocrația: un mit al imposturii

Zilele acestea rulează din nou la televizor filmul american „Idiocracy”. Tema lui e un loc comun: pe zi ce trece lumea e tot mai proastă, IQ-ul e în scădere, valorile nu mai sunt recunoscute, televizorul/tehnologia ne distruge, civilizația dispare, pe vremuri era mai bine etc.
Există o singură problemă cu afirmațiile de mai sus: sunt minciuni.
Sunt minciuni, pentru că foarte probabil „analfabetul” de azi știe mai multe despre lume decât știa profesorul universitar de pe vremea lui Leonardo da Vinci. Iar absolventul „ordinar” de BAC a scris până la 18 ani mai multe cuvinte (fie doar și la școală, ca să nu mai vorbim de SMS-uri) decât scria un profesor universitar din evul mediu în toată cariera lui.
Sunt minciuni, pentru că IQ-ul mediu a fost în creștere în ultima sută de ani pe măsură ce s-a alfabetizat populația – și era normal ca creșterea să se oprească atunci când procesul de alfabetizare a reușit. Poate că sunt pași de făcut mai departe, dar vor fi mult mai grei decât înființatul de școli primare/gimnaziale și obligarea minorilor să studieze în ele. De aici până la a susține că din misterioase cauze (internetul, telefonul mobil, radiațiile, democrația, cola, sau extratereștrii) suntem tot mai proști... e o cale la fel de lungă ca de la adevăr la minciună.
Sunt minciuni, pentru că „pe vremuri” înseamnă de fapt o mulțime de lucruri rele, pe care numai săditorii de ură și arhitecții de dictaturi au interes să le readucă în actualitate: foamete, boli contagioase necontrolate și neînțelese, medicină ineficientă sau absentă, crime în masă (sub formă de războaie sau pur și simplu de dictatură), poliție politică, Auschwitz, analfabetism, injustiție, corupție etc.
Există probabil și o clasă de oameni pentru care accesul universal la educație și democrația par a reprezenta probleme nu soluții, regres nu progres. E clasa impostorilor. E clasa celor care vor respect nu pentru ceea ce fac și ceea ce sunt, ci pentru ceea ce se prefac că fac și ceea ce se prefac că sunt. Dânșii se afirmă a fi superiori. Superiori pentru că sunt de familie respectabilă. Superiori pentru că sunt de naționalitate respectabilă. Superiori pentru că sunt de rasă respectabilă. Superiori pentru că au o meserie respectabilă.
Acel „respectabil” își are rădăcinile în munca de succes a cuiva; muncă demnă de respect. Pe vremuri profesorul era respectat? Da, dar pentru că oferea ceva ce nimeni altcineva din comunitate nu putea oferi. Când de multe ori sistemul de învățământ pare să fi uitat azi că acesta îi e dezideratul, de a oferi ceva unic și folositor ce nu poți primi în altă parte, e firesc ca în comunitate școala să fie privită cu scepticism. Nu pentru că nu vrem să învățăm, ci pentru că avem senzația acută că școala nu e convinsă că are ce să ne învețe. Că e blocată în rutine birocratice de genul „ce lecție avem astăzi” sau „să se completeze tabelul” sau „să se calculeze concentrația de oleum” - complet deconectate de  la viața reală.
Pe vremuri intelectualul era respectat? Da, pentru că reușea să convingă, să miște, să creeze. Azi, cei care mimează creația, cei care vând platitudini reîncălzite, cei care confundă aroganța cu geniul, se miră că minciuna nu li se mai trece. Ei nu sunt „respectați ca intelectuali” - pentru că nu au nimic de oferit. Te plângi că ești înconjurat de legiuni de imbecili care nu vor să îți asculte vocea? Probabil că deja au ascultat-o, și au realizat că nu ai nimic de spus; că dincolo de titlurile pompoase, de cuvintele alambicate, de "lucrările științifice indexate BDI", de sute de pagini sterile scrise „la edituri de prestigiu internațional”, nu oferi de fapt nimic demn de atenție. Îmi spui că pe vremuri marii profesori erau respectați cu adevărat? Erau, pentru că creau lucruri vii și utile. Kant sau Einstein erau respectați pentru ce scriau, ce creau. Azi, alții vor același respect doar pentru că... i-au citit pe Kant sau Einstein, sau au auzit despre creațiile lor.
Poate că sunt duse ireversibil vremurile când un singur om din sat știa scrie și citi. Poate că sunt duse ireversibil vremurile când un singur om din oraș avea cum să se uite la stele cu telescopul ca să le catalogheze. Poate că sunt duse ireversibil vremurile când doar câțiva oameni din sat văzuseră ce se află după dealuri, dincolo de hotar. Poate că toate aceste inegalități zdrobitoare de cunoștințe/oportunități/calificări au dispărut pentru totdeauna – iar noi trebuie să ne adaptăm acestei ere democratice. Sau poate că inegalități de calificări/expertize există și vor exista în continuare, numai că nu le știm recunoaște. Poate că în continuare avem în fiecare comunitate câte un om-doi care sunt depozitari unici ai unor cunoștințe sau ai unui talent utile comunității – și rămâne încă să înțelegem și să apreciem acest lucru.

Un lucru cred că e sigur: suntem mult mai alfabetizați și mai inteligenți decât acum 100 de ani. Înțelegem lumea din jurul nostru mult mai bine. Trăim mult mai sigur și mai civilizat. Mai organizat, mai competitiv, mai democratic. Poate și cu mai multă răspundere – ceea ce e obositor, așa că din când în când ne lăsăm tentați de cântecul de sirenă al celor care ar vrea să ne ia înapoi aceste obositoare și stresante libertăți și drepturi, și să ne ducă înapoi în trecut; nu pentru vor să ne protejeze, ci pentru că îi mână setea de putere ieftină.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.