Bunul simț de a te lăsa scuipat

Într-o discuție online apropo de generalizările nejustificate asupra despăduririlor din România, am postat câteva imagini din satelit cu o vedere de ansamblu asupra suprafeței pădurilor în ultimii 25 de ani la nivel național și la nivelul unei zone din nordul țării (ca studiu de caz mai detaliat). Despăduririle în acele hărți sunt pur și simplu nedetectabile cu ochiul liber. Am scris acea concluzie subliniind că desigur există și cazuri punctuale de abuzuri.
Problema cu dovezile prezentate în acea postare a mea este... că ele contrazic prejudecăți prea adânc înrădăcinate. Când „toată lumea” din jurul tău, când „toți experții”, când „toți liderii de opinie” pe care îi recunoști ca atare își pun reputația în joc pentru a afirma că "e un dezastru național", "munții noștri au fost rași", „s-a mers prea departe”, „x trebuie să meargă la închisoare”, „x merită să se tăvălească în chinuri”, când tu însuți ai luat atitudine publică pe acele coordonate dure și uneori fără întoarcere (pentru că e cam fără întoarcere să spui că niște oameni merită moartea sau „măcar” ruina personală)... vine cam greu ca într-o bună zi să realizezi că ai fost de partea greșită a adevărului sau a moralității sau chiar a legii.
Ca răspuns la postarea mea, cineva a venit să reproșeze că nici măcar nu am „avut bunul simț” să postez imagini mai de aproape cu un anumit caz deja cunoscut de la frontiera româno-ucraineană, unde se vede că partea românească are totuși mai puține păduri decât cea ucraineană. În realitate zona aceea se regăsea explicit în imaginile postate de mine, dar privită de mai sus astfel încât se vede că e procentual nesemnificativă și că nu a suferit modificări masive în 2012 față de situația de 25 de ani înainte. Contestatarul dorea însă acea poză detaliată pe care o știa din alte surse, și numai pe aceea. Acea poză, și numai aceea, alături de concluzia generalizatoare trasă pe baza ei și nu a altora, constituiau o dovadă de bun-simț pentru dânsul.
Nu e întâmplătoare atitudinea pe care o citez. Am mai vorbit și aici despre un incident de același tip, la aeroportul din București. Psihologul Daniel David numea în tratatul „Psihologia Poporului Român” acest gen de atitudine „colectivism”. Oricine iese din tiparele „noastre” trebuie instinctiv pedepsit și este privit ca o amenințare la adresa colectivității. Sigur că în acest context nu mai contează dacă „tiparele” sunt juste sau nu. Nu mai contează care e adevărul și cine are dreptate. E o chestiune de obrăznicie să ai opinii contrare majorității, sau să fii diferit în orice fel (tare diferit oricum n-ai cum să fii – genetica, bat-o vina...). E o chestiune de obrăznicie să nu fii de acord atunci când cineva puternic (în sens social, penal, militar, sindical, administrativ, economic sau de alt fel) face greșeli care te afectează, sau minte, sau scuipă (la figurat sau la propriu) peste tine sau peste alții. E o chestiune de bun simț să încasezi flegmele dânșilor întocmai și la timp – și să fii recunoscător pentru asta.

Am comentat și eu aici cum acest colectivism poate veni dintr-o istorie regională marcată de incertitudine instituțională cronică. Încheiam însă acel comentariu punctând în mod optimist că societatea românească pare a fi, potrivit măsurătorilor sociologice, într-o accelerată îndepărtare de aceste tare ale trecutului. La urma urmei se poate argumenta că era o chestiune de bun simț să progresăm. Cum o chestiune de bun simț este și să spui adevărul, să respecți legea, să nu tolerezi nedreptatea, să nu minți, să nu furi, să nu faci rău altora, să respecți drepturile omului, să vorbești decent... și să nu scuipi alți oameni - nici la propriu nici la figurat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate