Aveam de mult o bănuială

Aeroportul București. Câteva ore de așteptare duminica după-amiaza, pentru zborul de legătură către o conferință internațională. Te așezi să lucrezi la laptop undeva într-o zonă mai liberă; pur și simplu - fără cafea sau alte scuze.

Peisajul obișnuit de aeroport. Străini sau înstrăinați în haine pe jumătate pijama pe jumătate blugi, copii „cu sirena după ei”, localnici angajați, localnici turiști, o vedetă-două. Unii pe telefon, alții cu căștile, alții mimând curiozitate pentru fotografiile de pe pereți, alții cu câte o cola, un biberon, o geantă pe rotile, o plasă de Bila, o gumă de mestecat (un tânăr pare să intre în faza zen prin devoțiunea cu care mișcă mandibula), alții comentând mărunțișuri despre casă, mâncare sau prieteni. Trece și un cercetător științific - îl recunoști după suportul de poster cu care merge la conferință. Personal de securitate în diverse uniforme – care plictisit, care în discuții animate.

Unul dintre oficialii de pază începe să facă cercuri tot mai apropiate de mine; să fie din cauză că avem culoare pielii foarte apropiată? Să fie din cauză că și eu și el muncim? După o vreme apare și un cuplu de militari cu semiatomatul atârnat la vedere. Se învârt, trec de două-trei ori foarte aproape prin fața mea. În sfârșit, își fac curaj și îmi cer „actele la control de rutină”. Când am aterizat? Unde mă duc? Țeava armei e la câțiva centimetri de ecranul laptopului. Ciobită și cu vopseaua sărită, are simpatia mea; e clar că a muncit ceva la viața ei. Coridorul se întinde lung în drepta și în stânga; n-au controlat pe nimeni, și nici nu mai controlează pe altcineva. Au dreptate: în tot acest furnicar, nu foarte aglomerat azi, singurul care iese în evidență e cel care lucrează. Nu e prima dată când mi se spune asta - fie implicit fie explicit. Contravenția de a munci prea mult se sancționează peste tot. La școală se pune eticheta de tocilar. La locul de muncă – priviri umbrite: „ce vrea să demonstreze?” sau „îmi vrea postul” sau „nu îl mai satură Dumnezeu?” sau „un încuiat”. Ocazional, câte o flegmă, la figurat sau la propriu.

Marțialii care m-au controlat pleacă; la urma urmei, e o nimica toată. Încă nu m-au luat. Suspiciune rezonabilă cred că până și eu puteam vedea în mine, vorba poetului:

Studiu – de Marin Sorescu

Aveam de mult o bănuială împotriva mea
Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine
La o distanță care să nu bată la ochi.

Aflați că sunt mai periculos decât credeam.
Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,
Ca și când aș fotografia încontinuu
Casele, oamenii, stâlpii de telegraf
Și toate bogățiile.

Apoi din te miri ce
(Pentru a nu fi recunoscut)
Îmi schimb expresia sufletului,
Fața mea e un adevărat alfabet morse
Care transmite tot timpul cine știe ce secrete
Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.

Când șed la masă
Rup dintr-o foaie de hârtie
Bucățele mici, care făcute cocoloș
Sunt aruncate imediat uitării,
Ceea ce e foarte ciudat.

Deseară voi cobori și în somnul meu,
Pe o funie pe care o port special în buzunar,
Să văd ce mărturisește acolo individul,
Ce-și aduce aminte în mod spontan
Și - mai important - cine anume
Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.

După care voi proceda
La întocmirea fișei.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.