Aveam de mult o bănuială

Aeroportul București. Câteva ore de așteptare duminica după-amiaza, pentru zborul de legătură către o conferință internațională. Te așezi să lucrezi la laptop undeva într-o zonă mai liberă; pur și simplu - fără cafea sau alte scuze.

Peisajul obișnuit de aeroport. Străini sau înstrăinați în haine pe jumătate pijama pe jumătate blugi, copii „cu sirena după ei”, localnici angajați, localnici turiști, o vedetă-două. Unii pe telefon, alții cu căștile, alții mimând curiozitate pentru fotografiile de pe pereți, alții cu câte o cola, un biberon, o geantă pe rotile, o plasă de Bila, o gumă de mestecat (un tânăr pare să intre în faza zen prin devoțiunea cu care mișcă mandibula), alții comentând mărunțișuri despre casă, mâncare sau prieteni. Trece și un cercetător științific - îl recunoști după suportul de poster cu care merge la conferință. Personal de securitate în diverse uniforme – care plictisit, care în discuții animate.

Unul dintre oficialii de pază începe să facă cercuri tot mai apropiate de mine; să fie din cauză că avem culoare pielii foarte apropiată? Să fie din cauză că și eu și el muncim? După o vreme apare și un cuplu de militari cu semiatomatul atârnat la vedere. Se învârt, trec de două-trei ori foarte aproape prin fața mea. În sfârșit, își fac curaj și îmi cer „actele la control de rutină”. Când am aterizat? Unde mă duc? Țeava armei e la câțiva centimetri de ecranul laptopului. Ciobită și cu vopseaua sărită, are simpatia mea; e clar că a muncit ceva la viața ei. Coridorul se întinde lung în drepta și în stânga; n-au controlat pe nimeni, și nici nu mai controlează pe altcineva. Au dreptate: în tot acest furnicar, nu foarte aglomerat azi, singurul care iese în evidență e cel care lucrează. Nu e prima dată când mi se spune asta - fie implicit fie explicit. Contravenția de a munci prea mult se sancționează peste tot. La școală se pune eticheta de tocilar. La locul de muncă – priviri umbrite: „ce vrea să demonstreze?” sau „îmi vrea postul” sau „nu îl mai satură Dumnezeu?” sau „un încuiat”. Ocazional, câte o flegmă, la figurat sau la propriu.

Marțialii care m-au controlat pleacă; la urma urmei, e o nimica toată. Încă nu m-au luat. Suspiciune rezonabilă cred că până și eu puteam vedea în mine, vorba poetului:

Studiu – de Marin Sorescu

Aveam de mult o bănuială împotriva mea
Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine
La o distanță care să nu bată la ochi.

Aflați că sunt mai periculos decât credeam.
Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,
Ca și când aș fotografia încontinuu
Casele, oamenii, stâlpii de telegraf
Și toate bogățiile.

Apoi din te miri ce
(Pentru a nu fi recunoscut)
Îmi schimb expresia sufletului,
Fața mea e un adevărat alfabet morse
Care transmite tot timpul cine știe ce secrete
Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.

Când șed la masă
Rup dintr-o foaie de hârtie
Bucățele mici, care făcute cocoloș
Sunt aruncate imediat uitării,
Ceea ce e foarte ciudat.

Deseară voi cobori și în somnul meu,
Pe o funie pe care o port special în buzunar,
Să văd ce mărturisește acolo individul,
Ce-și aduce aminte în mod spontan
Și - mai important - cine anume
Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.

După care voi proceda
La întocmirea fișei.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate