La degustat cu epigonii

În postarea anterioară reaminteam vremurile în care la experimentul de chimie se urmărea nu doar culoarea, temperatura, depunerea de precipitate, sau degajarea de gaze din amestecul de reacție, ci și... gustul său – la propriu. Dacă azi suntem tentați să privim de sus la simplitatea unor astfel de practici, e bine să ne amintim că marile descoperiri din istoria științei, cele care ne-au marcat manualele prin reguli universal aplicabile, au fost rodul unor astfel de experimente, când între oamenii care intrau în laboratoare proporția celor excepționali era mult mai mare. La 1870, a încerca pentru prima dată o anume reacție și a îi analiza produșii era o chestiune de tehnică și de talent ieșite din comun – de artă adesea. Azi, după 150 de ani, descoperirea unei noi substanțe ori reacții chimice are o cu totul altă încărcătură, mult mai de rutină, rezervată unor epigoni care nu au nevoie nici de geniul nici de talentul înaintașilor – ci doar de manualul de utilizare a „aparatului” (de multe ori nici nu îi va interesa cum îl cheamă exact pe aparat, sau cum funcționează).


Acești epigoni se întreabă de ce cercetarea nu are azi parte de același respect ca în trecut, de ce societatea nu îi (mai) recunoaște ca tagmă de elită. Poate dacă și azi „testul gustului” ar fi obligatoriu, lucrurile ar sta altfel. Spun „testul gustului” în sens generic. Dacă azi chimiștii ar gusta mai des substanțele pe care le produc, s-ar face poate economie de multe eforturi sterile, iar proporția substanțelor „ecologice” și netoxice ar crește – iar otrăvurile, cancerigenele sau armele chimice ar fi produse cu mult mai multă moderație. La fel, ar fi poate bine ca cei care sintetizează sau izolează din natură amestecuri sau substanțe „cu potențiale aplicații de medicament” să le testeze mai des ei înșiși (observați, spun mai des pentru că sunt totuși mulți care dau exemple pozitive în acest sens, și am fost onorat să-i am între profesori, colaboratori sau prieteni). La fel pentru biologi, fizicieni, nutriționiști dar și economiști, sociologi, juriști, artiști sau ziariști – ca să nu mai vorbim de politicieni. Până la urmă, nu e mare diferență între chimistul care produce substanțe sau procedee „noi” pe bandă rulantă și publică articole științifice... „pentru că poate”, „pentru că are o vocație”, și pentru că „reprezintă elita” - și politicianul care face legi de calitate medie (adică, nu cele mai bune) și le privește apoi de sus tot pentru că „poate”, și tot pentru că e „parte a elitei”. Și unul, și altul, contestați de contribuabil în privința perfectibilității muncii lor și legitimității poziției lor de recipienți ai banului public, vor răspunde dezgustați „vax populi”, și vor invoca vremuri și tărâmuri unde geniul le este atât real cât și recunoscut, în spiritul a ceea ce numeam acum ceva vreme cratocrație.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.