Congresele științifice - frauda și nota de plată

Mediul academic din țările mai puțin dezvoltate tehnologic (începând cu cele balcanice, sau ex-sovietice, și mergând apoi mai la est sau mai la sud) are încă probleme de adaptare la conceptul de „conferință științifică”, sau „congres științific”. Îi recunoașteți pe est-europeni la congresele științifice internaționale, prin aceea că sunt prezenți doar la cele câteva momente festive. La deschiderea festivă, la banchet, și eventual la propria comunicare orală/poster, sau la cele ale colegilor sau ale vreunui cunoscut mai „de inimă”. În rest, pe durata de câteva zile a conferinței dânșii se plimbă prin oraș, vizitează muzee, se culturalizează. Pentru că dânșii sunt superiori, educați și culturali. Nici măcar la sesiunea de postere, unde ar trebui să stea lângă propriul poster și să răspundă la întrebările celor interesați (două ore din cele trei-patru-cinci zile ale conferinței) nu îi găsești. Toate acestea pe banii autorității de stat care finanțează cercetarea – sau, în domenii precum medicina, poate și pe banii unui sponsor.

La aceleași conferințe, participanții legitimi (vest-europeni, americani, japonezi, dar și est-europeni mai atipici) stau în sala de conferințe sau în jurul ei, făcând sau învățând știință, opt, zece, sau chiar mai multe ore pe zi pe întreg parcursul conferinței. Ei înțeleg că se află acolo la lucru. Dimpotrivă, est-europenii se socotesc în vacanță – și lasă știința de vârf să treacă pe lângă ei ca un tren de mare viteză. Contrastul este frustrant, și e notat de multă vreme și de multă lume. Mulți vorbesc amar-ironic despre acest fenomen ca „turism științific” (nu în sensul că ar fi științific, ci în sensul că se face folosind știința ca alibi), și destui afirmă de multă vreme că moralmente vorbind este o formă de fraudă. E un fenomen ce se perpetuează de multă vreme, ca efect secundar al unui mediu în care cercetarea științifică este mimată și bagatelizată prea des din cauza unei administrații încă prea puțin eficiente. Această ineficiență, și această formă extinsă de fraudă, nu aveau cum să dureze la infinit, și nu aveau cum să nu aducă o notă de plată dură.

Nota de plată a început să se întrevadă zilele acestea în dosarul DNA în care o treime din oncologii activi ai României sunt investigați pentru presupuse participări fictive la conferințe. Se vorbește despre unii dintre ei că s-ar fi înscris la conferințe la care abia și-au arătat de fapt fața, sau nu și-au arătat-o deloc – pentru că erau interesați doar de locația exotică și nu de conținutul științific. Cu o diferență majoră acum: cheltuielile nu mai erau susținute de stat, ci de sponsori – sponsori care de asemenea aveau de câștigat de pe urma faptului că medicii, odată reîntorși acasă, prescriau poate și medicamentele produse de sponsor. Probabil cel mai notabil exemplu este cel al unei conferințe din India, unde deplasarea (cu avionul) a avut loc între 28 februarie și 9 martie pentru o conferință ce avea loc efectiv doar pe 3 și 4 martie – iar unii dintre participanții noștri au mers doar la sesiunea din 3 martie, stând în rest cazați la 2000 de km distanță (e drept, tot în India, pentru că atât de mare e țara). Atitudinea aceasta relaxată față de conceptul de conferință este, cred, motivul pentru care medicii în cauză sunt acum victime aproape sigure ale justiției. E trist și îngrozitor, din două motive. O dată, pentru că blocarea activității unei treimi din oncologii României nu poate avea decât consecințe criminale – iar procurorii care instrumentează cazul își asumă consecințele. În al doilea rând, mai puțin important, e trist pentru că medicii în cauză ar fi avut probabil exact aceeași atitudine față de conferință indiferent cine plătea deplasarea și indiferent dacă erau medici sau altceva, și indiferent ce medicamente ar fi prescris; într-un fel, au avut cu această ocazie ghinion – pentru că sunt primii cărora li se cere să plătească pentru ani de zile de nepăsare și neseriozitate în relație cu fenomenul conferințelor științifice.

Pe de altă parte, nici procurorii nu par să înțeleagă nimic din fenomenul cu care au de-a face: procurorul general al României consideră că soluția problemei este ca medicii să meargă la congrese numai pe banii statului. Ori, problema sistemică nu era legată de identitatea finanțatorului, ci de faptul că prea mulți dintre medici sau cadre didactice nu își iau în serios rolul la acele congrese – și poate nici în afara lor. Desigur, nu e treaba procurorilor să rezolve astfel de probleme.

În tot acest tablou confuz, să notăm și o altă categorie de victime: oamenii profesioniști, care își iau în serios fiecare congres și în general fiecare zi de muncă, dar pe care lumea îi aruncă la grămadă cu ceilalți. Oamenii cărora li se refuză sau sabotează cinic participarea la conferințe sau finanțarea cercetării în general pentru că „știm noi că mergeți acolo doar ca să vă îmbuibați și să vă distrați”, sau „știm noi că oamenii deștepți și profesioniști nu există în România”. În realitate, de existat ei există, undeva pierduți între un sistem inert față de schimbare și un sistem care sancționează fără a schimba.