Cratocrație marca Ceaușescu

Într-o postare anterioară scriam despre cratocrați – cei care, vrând puterea pur și simplu pentru că o vor, se vor deghiza în orice fel de „-crați” este nevoie (democrați, meritocrați, certocrați, aristocrați, tehnocrați, antidemocrați, etc) pentru a se justifica în ochii proprii și în ochii altora. Din câte știm azi, o parte bună, dacă nu majoritatea, elitelor comuniste din România și din alte țări aparțineau acestei categorii. Nicolae și Elena Ceaușescu sunt probabil exemple foarte ilustrative, dar se pot cita dovezi similare pentru predecesorii lor din România și din alte părți, ca și pentru cei care, sub ei fiind, le luau exemplul. Puterea câștigată nemeritat și prea facil pare a fi un stimulent care i-a împins către o euforie a atotștiutorilor. Drumul de la absolvent de clasa a patra la guru al lumii științifice mondiale părea dintr-o dată extrem de scurt pe umerii sistemului represiv, oricum s-ar fi numit el; totul, de la radioactivitatea minereurilor la nutriția umană, la criza economică, la soiurile de grâu sau la poezie, devenea subiect de expertiză imuabilă al cratocratului. Cohorta de oameni școliți, fără să realizeze, cu astfel de exemple ca profesori, colegi, șefi, sau ofițeri de legătură, n-a dispărut instantaneu în decembrie 1989, și nu e de așteptat (sau de impus) să dispară vreodată. Dimpotrivă, îi regăsim în politică până la cele mai înalte nivele, în presă, educație și cercetare, în comitete și comiții reformatoare sau antireformatoare asupra oricărui subiect. Îi vedem dispensând verdicte expeditive despre colegi, pescuit, sport, politică, terorism, etc; pentru ei nu e mare lucru să lipească etichete de „maimuțoi”, „hoț”, „incompetent” chiar și în domenii cu care nu au nimic de-a face – pentru că în fapt adevărul e invariabil al lor și nu poate fi al altora, iar legătura dintre dreptul internațional, offside-ul pasiv, orbitalii moleculari și rinichiul artificial este, pentru luminata lor minte, mult mai evidentă și mai directă decât pentru laici.

Aș insista că e dreptul oricui să fie cratocrat, cum e dreptul oricui să fie democrat, tehnocrat, socialist, taoist, etc. Fiecare dintre ei are lucruri să ne învețe, și merite care pot, în condiții potrivite, compensa orice lipsuri. Cred însă că e bine să ne asumăm mai în clar realitatea a unde suntem. Dacă vrem mai puțină cratocrație (și nu spun încă aici că e neapărat momentul să vrem, problema fiind poate mai complexă decât pare la prima și la a doua vedere), calea ar trece, cred, prin impunerea necesității de definire mai precisă a noțiunilor și dovezilor cu care lucrăm, și asumarea mai constantă a regulilor existente. Atunci și judecățile de valoare și distribuirea puterii vor fi mai puțin supuse arbitrariului. „Statul de drept” și „domnia legii” sunt expresii care tocmai de aceea au atâta priză la noi ca și în altă parte, chiar și atunci când, spre apoplectica exasperare a ocazionalei minți prea lucide pentru aceste jocuri de alba-neagra, sunt epatate de oameni care le-au sabotat cu fiecare fibră a ființei lor. În niciun caz însă acei pași n-au cum să vină de la, și mai ales nu prin, cratocrații de azi: ei pot veni numai prin pașii activi făcuți de ceilalți. E vorba, cum spuneam și altundeva, dacă democrația este pentru fiecare dintre noi ceva la care contribuim, sau ceva de care doar (sperăm să) profităm.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.