Nici măcar campioni mondiali la toate

Știe toată lumea că sportul românesc e în criză, dezastru etc. Știe oare?
Un site dedicat statisticilor sportive internaționale clasează anual țările lumii în funcție de medaliile obținute la mai toate sporturile posibile. România e și aici pe același loc pe care suntem lanivel internațional pur și simplu din punct de vedere al PIB sau al numărului de locuitori. La fel ca la aproape orice altă statistică – de la producția științifică la numărul de accidente sau la consumul de alcool – pentru că totul se corelează cu starea economiei. Mai exact, suntem pe locul 35 din 225 de țări/teritorii dacă socotim după numărul total de medalii. Pe un alt site, de specific similar, ne regăsim pe locul 41 în lume (oscilând din 2008 încoace între locurile 55 și 40).
Dacă în aceleași clasamente urmărim locul României din punct de vedere al numărului de medalii raportat la PIB, suntem ceva mai jos, pe locul 64. Aceasta poate însemna că ar fi loc de mai multă eficiență, așa, din cea nemțească – cu observația însă că Germania vine abia pe locul 110 în acest clasament de medalii/PIB – cam în aceeași zonă cu SUA, Rusia, Franța, Spania și altele. Mai sus ca noi – Muntenegru, Macedonia, Botswana, Croația, Fiji, Ungaria...
Clasamentele acestea dau o vedere de ansamblu normală pentru o țară de dimensiunea României. Nu foarte bună, dar normală. Se poate și mai bine. În mare parte discursul public de la noi este însă prizonier unei atitudini nerealiste, în care pare că e socotită ca dezamăgire orice situație în care nu suntem locul întâi la toate sporturile din lume. Sau „măcar” pe podium la toate sporturile din lume... La EURO 2016 suntem printre primii 24 din Europa – ceea ce înseamnă mai sus decât puteri tradiționale ale fotbalului precum Olanda sau Danemarca. Unii însă văd în asta un dezastru, deoarece nu le place cine s-a clasat mai sus ca noi.

O critică pe care aș fi mai dispus să o susțin este una pentru noi toți – legată de maniera în care ne poate interesa sportul bine făcut, într-o măsură mai mare decât versiunea tabloidizată care domină discursul public de la noi. Mai multă concentrare pe capacitatea de a face meciuri/lucruri bune, decât pe impresia de joc la ruletă, unde trebuie să avem noroc să nimerească „ai noștri” șutul norocos sau driblingul de efect, și să avem noroc „să ne favorizeze jocul rezultatelor”. Mai puține știri despre „declarațiile lui...”, „ce a scris cotidianul italian...”, „cum l-au primit turcii pe...”. O oarecare înțelegere că e vorba de un joc, nu de război inter-etnic sau inter-rasial. Un joc pe care să-l abordezi cu dorința de câștiga pur și simplu pentru că îl stăpânești bine (poate mai bine decât adversarul, poate la fel de bine dar uneori mai norocos) și o demonstrezi cu fiecare pas. În rest, sigur că se pot investi mai multe resurse financiare, logistice și sociale. E greu însă de anticipat o cale pentru acest lucru, alta decât una sistemică și de durată, în care ne selectăm și folosim mai atent resursele și valorile, și mai ales în care economia să se dezvolte per ansamblu semnificativ peste nivelul actual – către nivelul la care ne obligă resursele materiale și umane pe care le avem: între primele zece țări din Europa.

Comentarii

  1. Da, sigur ca nu este o nenorocire ce se intampla. Ma si asteptam. S-a trecut de la un sistem centralizat de alocare de bani pentru sport, in mod poate discretionar, dar care a ajutat sa se obtina rezultate, la altul. Nu am invatat inca, in noile conditii, cum sa facem rost de bani si cum sa ii alocam.
    In Germania in 1990, am vazut o retea intreaga de centre mici de fotbal, acoperind o zona de 5-10 sate, cu cca 10 echipe de copii fiecare care participau in competitii, echipate din cap pana in picioare, cu cate 5-6 terenuri de fotbal in fiecare centru, cu antrenorii, arbitrii aferenti. Deci in fiecare centru cresteau cam 200 de fotbalisti. In Germania sunt cam 2000 de orase si sate, deci cam 200 de centre ar fi putut exista, in care ii invatau fotbal cam 40.000 de copii. Deci dispuneau de un bazin de recrutare, banuiesc ca si toate cluburile de fotbal aveau centrele lor, de peste 50.000 de copii poate spre 100.000. Dupa 24 de ani, au iesit campioni mondiali. Si nu e neaparat necesar sa ieis campion mondial! Tot timpul sunt in frunte la toate competitiile de fotbal. Sigur ca in echipa campioana s-au aflat multi dintre cei care incepeau sa fie pregatiti atunci. Dar s-a facut o investitie cu cap, pe termen lung. Daca nu facem asa ceva la nivelul la care putem, nu vom obtine rezultate decat absolut intamplatoare si dependente de "geniul"celor care le obtin, exclusiv.

    RăspundețiȘtergere
  2. o retea cred ca exista azi si la noi, complet privata dar evident nu sustinuta de investitii ca in Germania si de aceea probabil nu la fel de functionala

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.