De ce ne plac Trump și Putin și Erdogan

Discursul public din Europa, și o bună parte din cel din SUA, pare oripilat de succesul populiștilor din SUA, centrați în tabăra republicană în special alături de Donald Trump. Donald Trump și-a zdrobit toți adversarii în cursa pentru a deveni candidatul republican la președenția SUA – iar de aici până la Casa Albă nu mai e mult. La fel de neînțeles pare pentru mulți dintre noi tabăra demagogic-populistă din Marea Britanie – foarte aproape să scoată Anglia din UE la referendumul care urmează peste câteva zile la Londra. La fel oripilat pare discursul public de abuzurile de autoritate de la Moscova (cu președintele Putin) sau de la Istanbul (cu președintele Erdogan). Nici în România, modelele politice de la vârf nu sunt foarte departe de această atitudine populistă – fie că vorbim de liderii marilor partide fie că vorbim despre obsesia cătușelor televizate pentru corupți.

E greu să nu rămâi revoltat după ce vezi derapajele rasiste, anti-știință, anti-democrație, anti-libertate de expresie, anti-egalitate, anti-piață liberă etc. Această înșiruire de „anti” nu poate fi, cu siguranță, decât un simptom periculos. Și totuși, oameni precum Trump, Nigel Farage, Putin sau Erdogan au alături cel puțin zeci de milioane de susținători devotați. Să fie vorba oare de zeci de milioane de „oameni periculoși”? Să existe oare atâta nebunie și ură în lume?

Răspunsul pare a fi „da”, atâta vreme cât rămânem captivi discursului public din mass-media. În opinia mea este un răspuns greșit. În opinia mea substanța atitudinilor lui Erdogan, Putin, Farage sau Trump nu se referă la modalitățile de ură, și nici la trucurile de imagine populiste. Se referă în primul rând la o reacție de respingere față de un model social pe care o bună parte dintre noi îl vedem scăpat de sub control. De sub orice control. Al nostru,al liderilor, al oricărui administrator bine definit. Mai mult, un sistem în care predomină habotnicia liberalistă; nu liberalismul, ci habotnicia exprimată în numele lui. Un sistem în care prea des ne simțim obligați să ne prefacem că nu ne simțim amenințați de străini, să ne prefacem că într-adevăr credem că orice om e egalul nostru, să ne prefacem că într-adevăr vrem libertate, să ne prefacem că într-adevăr vrem să aibă toți tot atâta libertate câtă avem noi, să ne prefacem că ne pasă de alții, să ne prefacem că ne convin liderii aleși prin vot, să ne prefacem că ne place mâncarea sănătoasă, să ne prefacem că suntem culți, să ne prefacem că ne place eco/bio, să ne prefacem că ne place să purtăm cască pe bicicletă, să ne prefacem că nu urâm, să ne prefacem că toate țările sunt egale în UE...

În opinia mea e foarte corect și uman să nu fim rasiști, xenofobi, violenți sau analfabeți. Să nu încălcăm niciodata Cele Zece Porunci, sau măcar să nu încălcăm niciodată vreun regulament sau vreo lege. Cam greu însă, pentru o ființă umană de rând. Mulți dintre noi percep în acest context cu iritare o doză notabilă de fățărnicie în spațiul public. Percep cu iritare rictusul amar al celor care, de la tribune mai mult sau mai puțin oficiale, ne atrag atenția că trebuie să fim „politically correct”/”corecți politic” - înțelegându-se însă în subtext că dânșii totuși tare ar vrea să mai ardă pe rug niște vrăjitoare și să mai deschidă cuptoarele de la Auschwitz – doar că „din păcate” nu le permit legile și puternicii zilei. Când rămâi cu impresia că majoritatea celor care au frâiele puterii doar mimează corectitudinea, când le percepi tendințele de a fi exact opusul a ceea ce afirmă și cer public (fie din voință fie din simplă și umană indolență sau incompetență)... atunci Trump, Putin sau Erdogan devin alternative foarte logice și solide. Au negat teoria evoluției? Au negat încălzirea globală? Au negat holocaustul? Au negat egalitatea între oameni? Au negat dreptul la liberă exprimare? Au negat dreptul oricui la educație? Au negat democrația? Foarte bine, gândesc unii dintre noi: măcar le-au negat pe față și simplu, pe înțelesul oricui - fără să se mai ascundă după deget ca politicienii "liberali". Da, fiecare din aceste negări, luată fiecare în detaliu, este cel puțin greșită. Dar nu detaliile fiecărui discurs rămân până la urmă în mintea ascultătorului, ci concluzia despre autor. Se pricepe sau nu la meseria de lider? Vrea sau nu să ia ceva de la mine și de la ai mei (bani, drepturi, pământ, sânge...)? Vrea, și poate, să ne dea ceva înapoi în schimbul votului? Pentru mulți dintre noi răspunsurile la aceste întrebări vin ușor: „e sincer și hotărât, și a dovedit-o prin vorbe și mai ales prin fapte”. Pentru mulți, nu contează exact cine a spus cel mai corect lucru ci... cine a lăsat impresia că știe și vrea să fie lider.

Și uite așa, pe fondul unei crize de lideri care să creadă vizibil în ceea ce spun, care chiar pot convinge că merită să te lupți pentru libertate, egalitate sau decență, viitorul unor Trump, Putin sau Erdogan poate fi foarte bun. Nu neapărat datorită meritelor lor, nu datorită păcatelor umane ale alegătorilor lor, ci datorită eșecului celor care ar trebui să reprezinte tabăra progresului.

În SUA, contracandidata cea mai probabilă a lui Donald Trump pentru Casa Albă, Hillary Clinton, are în bagajul electoral trei bolovani: este cercetată de procurori (mass-media de la noi i-ar spune „candidată penală”, iar România Curată i-ar cere să renunțe la candidatură), are în familie scandalul Monica Lewinski, și a fost conectată la surse de finanțare din Rusia; sunt trei subiecte despre care presa internațională nu vorbește aproape deloc – cel puțin nu presa care ajunge la publicul de rând din România. Dacă te gândești la vasta carieră politică a doamnei Clinton (senator, ministru de externe etc), nu poți decât să fii de acord cu președintele Obama, că dânsa este cel mai calificat candidat la președenție de până acum. Dacă te gândești însă la cele trei puncte slabe, menționate mai sus, Donald Trump rămâne cu șansele lui, iar noi putem rămâne poate cu înțelegerea că adesea nu avem date suficiente, și prin urmare nici dreptul, de a privi de sus zeci de milioane de contribuabili, din state mult mai puternice economic/politic decât al nostru, pe motiv că ar fi proști, inferiori, inculți sau creduli. Paradoxal, în momentul în care îi privim astfel de sus, devenim exact ceea ce am condamnat în alții. Devenim atât de anti-Trump/Putin/Erdogan încât, paradoxal, suntem Trump/Putin/Erdogan noi înșine. Încât mă pot întreba, cine este mai de evitat? Trump originalul, sau copia care încearcă să ajungă la putere cu un mesaj anti-Trump?

Această ultimă întrebare poate fi elaborată în multe alte feluri. De exemplu, ce alegem între un corupt și un corupt care proclamă anticorupție? Ce alegem între un plagiator și un plagiator care proclamă anti-plagiat? Probabil că nu alegem nimic, sau probabil că alegem degeaba - dar stând astfel deoparte și alegând din ce oferă dânșii, nu putem să ne așteptăm decât să avem țara pe  are o merităm. Sau, pe care într-o bună zi o vor merita alții.