Codași rutieri...sau nu

Citez dintr-un titlu de presă: „România codașă la siguranța rutieră”; concluziile dânșilor: totul începe cu educația în școli (mai exact, insuficiența ei), care duce la exces de viteză, neatenție, alte forme de nerespectare a legii. E doar un titlu dintre multe altele care ne arată că la siguranța rutieră stăm „cel mai rău”, că suntem „fără leac”, „la noi ca la nimenea”, „rușine națională”, etc.

Să mergem însă la datele numerice complete. Un clasament simplu disponibil public arată că după statistica neagră a numărului de victime raportat la suta de mii de locuitori, România este pe locul 59 dintr-un total de 185 de țări. Nu avem nicio scuză, nici noi nici mai ales responsabilii sistemului, până nu ajungem țara de pe locul 1, San Marino, care are zero victime auto pe an, sau măcar o parte bună din statele mai nordice, aflate mai sus în clasament cu cele 3-4 victime/an/suta de mii de locuitori, comparativ cu cele 11 de la noi sau din Polonia. Dar 59 din 185 nu înseamnă „codaș”, ci un loc apropiat de cele pe care ne aflăm la o mulțime de alți parametri (PIB, educație, diverse sporturi, consum de alcool, etc). Dacă urmărim acest clasament remarcăm că seamănă mult cu cel al bunăstării economice, sau cel al dezvoltării tehnologice, și altele derivate din acestea. Evident, România fiind statistic printre cele mai sărace state din UE, și la siguranța rutieră stă similar. Dacă e așa, atunci da, educația și legea ne vor ajuta, dar cel mai probabil numai în modul indirect în care o creștere a nivelului de trai și a stabilității sociale vor aduce, cel mai probabil, îmbunătățiri la o gamă largă de alți parametri, inclusiv siguranța rutieră.

După aceleași date, dacă ordonăm țările după numărul de victime raportat la numărul de mașini, România este în aceeași zona, 65 din 185. Din punct de vedere al numărului total de victime (fără a raporta la numărul de mașini sau de locuitori), 63 de țări din cele 185 au mai multe victime decât România.

Se poate argumenta că o mulțime de parametri (dacă nu aproape toți) care ne descriu societatea se corelează cu starea economică. După toți aceștia, nu suntem nici cei mai „buni” nici cei mai „răi” din lume. Situația e atunci ofertantă pentru orice încercare de manipulare tabloidă și/sau propagandistică: dacă ne uităm numai la primele 50 de locuri ale clasamentului, sau ne comparăm numai cu cele mai bogate țări, „suntem printre ultimii”. Dacă ne alegem altfel zona de comparație, „suntem exemplari”. În ambele cazuri, urmează verdicte bombastice, apocaliptice, ultimative și emanând înțelepciune instant. Aș argumenta că realitatea în schimb e mult mai simplă și nespectaculoasă: nu suntem la vreo extremă, și avem nevoie să creștem economic și tehnologic, pentru ca parametrii sociali să aibă șanse solide de creștere. Sigur, e nevoie pentru asta și de măsuri vizionare, și de lideri vizonari care să le ia, dar mai ales de multă muncă și perseverență. O societate sub presiune economică (să nu mai vorbim de eventuala presiune de politică externă) are șanse inerent reduse de a face alegeri lucide asupra liderilor săi și implicit asupra legilor sale, și implicit asupra măsurii în care singură respectă acele legi. Ilustrații dramatice pentru acest argument există suficiente – inclusiv dacă aruncăm o privire asupra listei țărilor din lume care au cele mai multe victime raportat la numărul de locuitori sau de mașini.