Budget is not free

De câțiva ani încoace, aproape în fiecare primăvară aflăm că bugetul național al cercetării este insuficient, și că cercetătorii trebuie să renunțe la procente semnificative din cheltuielile materiale, și uneori și la o parte dintre angajați – sau să le reducă salariile. Nemulțumirea și protestele sunt logice și justificate.

Se poate însă puncta o disfuncționalitate importantă la alcătuirea și adoptarea acelui buget: vocile cercetătorilor, fie cu opinii fie cu proteste, ar fi normal să se audă clar înainte și eventual imediat după adoptarea bugetului, când poate mai era ceva de făcut, nu la multe luni după aceea, în primăvară. E datoria celor care scriu bugetul să întrebe, dar și datoria cercetătorilor să vorbească (chiar și neîntrebați explicit).

În fața deciziilor guvernamentale imperfecte (esențialmente aceleași, constante în ultimii cinci ani în limitele inflației, FMI, etc), opoziția are responsabilitatea criticii și a oferirii de alternative. Un astfel de demers din opoziție, de toamna trecută, legat de bugetul educației și cercetării, propunea amendamente la buget atingând în mod generos și corect toate subiectele rezonabile (bursele elevilor, masteratele didactice, școlile profesionale, etc). Atâta doar că nu spunea nimic despre cercetarea bazată pe granturi – atât cele individuale cât și cele ale institutelor de cercetare naționale. Ori, tocmai aici constată cercetătorii în fiecare primăvară (inclusiv 2015) că nu există toți banii prevăzuți de documente anterioare (strategia națională, dar și contracte multianuale de finanțare a granturilor). Dacă, așa cum văd la mai mulți colegi, bugetele granturilor lor s-au redus cu aproape 50% în medie, atunci ar fi fost nevoie anul acesta poate chiar de dublarea bugetului cercetării – adică o creștere numerică egală cu totalitatea celorlalte amendamente propuse de opoziție pentru componenta (în principal) de educație a bugetului MEN. O creștere necesară cercetării, de aproape 1000 de milioane de lei, pe care se pare însă că instituțional, în parlament, nu a solicitat-o nimeni.

Parlamentarul, sau chiar partidul, care a propus acele amendamente la buget, nu e dator să știe toate detaliile sistemului de finanțare a cercetării, inclusiv despre importanța relativă a diferitelor modalități de finanțare a ei (alocația pe student, sau granturi, sau proiecte majore, sau burse, etc). Cercetătorii care înțeleg acele lucruri ar avea însă datoria să fie acolo, lângă acei parlamentari, și nu doar să „își spună păsul” ci să fie și convingători, și eficienți în a impune atitudinile corecte. Evident, cu atât mai mult se aplică afirmația și în privința celor de la guvernare – cu observația că ei sunt datori prin fișa postului să înțeleagă – cum și să ia decizii de strategie financiară dureroase atunci când noi, națiunea în general, nu avem toți banii pe care credem că îi merităm.

În încercarea de a impune pe agenda publică adevăruri general acceptate ale cercetării, e probabil foarte ușor să cazi în capcane, fie criticând doar steril de pe margine, fie abandonându-te cu totul jocurilor politicianiste - ambele perspective justificând teamă (teama de ridicol, teama de consecințe asupra carierei, teama de a greși, și altele). Poate tocmai prin prisma acelor temeri merită apreciată asumarea publică a unor poziții de către oameni ca Daniel Funeriu sau Ecaterina Andronescu, sau asociații ca Ad Astra, care, cu greșeli ce le pot fi imputate și compatibili între ei precum materia și antimateria, au în comun implementarea (nu doar discutarea) de lucruri concrete și informate (uneori bune, alteori dimpotrivă) despre cercetare. Americanii au o vorbă - "freedom is not free", pentru a ilustra faptul că drepturile civice se câștigă prin muncă și luptă, nu cad din cer gratis; cred că se aplică ad litteram și la noi - iar în cazul bugetului cercetării se poate parafraza "budget is not free". Sau, când îl lăsăm să fie "free", nu e cazul să ne mirăm că nu ne ajunge.