Blog Radu Silaghi-Dumitrescu

Am scris pe acest blog despre diverse caracteristici mai mult sau mai puțin măsurabile ale caracterului locuitorilor României. Avem pentru fiecare dintre ele idei bine încetățenite, prezente de multe zeci de ani în manualele de școală, în texte de specialitate, în texte oficiale. Pedalarea excesivă pe părțile bune, ca abuz al dictaturii de dinainte de 1989, a stimulat după Revoluție o efervescență de negare și de descoperire a limitărilor a ceea ce acum se propuneau a fi de fapt doar prejudecăți, idei preconcepute, sau mituri propagandistice. Hoți, șmecheri, nespălați, necredincioși, obscurantiști, stupizi, bețivi, iresponsabili – de toate ni s-au pus (și le-am recepționat) cu voluptate în cârcă. Și da, la oricare dintre acești indicatori descopeream uimiți cum alte națiuni sunt mai bune decât noi; nu întotdeauna aceleași, dar întotdeauna destule . Nefiind cei mai ospitalieri, nu aveam cum să fim „un popor ospitalier”. Nefiind cei mai harnici, nu aveam cum să fim „un popor harnic”

„Regret că m-am născut în țara asta”. „Tristă țară, jalnic popor”. „Nu ne-am născut în locul potrivit”. „Nu vi se pare că tot mai mult se degradează societatea?” Fraze care se aud aproape zilnic, oriunde (și chiar de multă vreme – veți recunoaște poate vorbele lui Caragiale printre cele de mai sus). Cu cât ești mai experimentat, mai școlit, mai înțelept, cu atât se cade să îți exprimi dezgustul față de țară, vremuri, oameni. Atitudinea critic-fatalist-defetistă, catabasică , e una veche de când lumea. Lucian Blaga o remarca (elaborând pe anterioare observații ale altora) în analizele sale din Trilogia Culturii ca specifică mediului oriental . Acolo, destinul curge în jos, către tot mai rău. Prin contrast, spiritul european ar fi anabasic. Spune Blaga (sublinierile îmi aparțin): „ Sensul, ce se atribuie vieţii, ca traiectorie în cadrul unui anume orizont, este sămînţa inconştientă, din care creşte sentimentul, ce-l are un individ sau o colectivitate despre „destin".

În mediul academic, la fel ca oriunde, performanța reală se vede de la o poștă, fără să fie nevoie de lupă sau de algoritm de calcul. Adesea ea duce la rezultate cuantificabile, ca publicarea în reviste de specialitate, participarea ca invitat la conferințele majore din domeniu, calitatea de membru în organizații de elită ale specialiștilor (academii, think-tank-uri naționale, și altele). Ca orice altă marfă , și acestea pot fi contrafăcute. De exemplu, ]n fiecare domeniu al științei există câteva reviste consacrate de decenii ca fiind „de specialitate”. Cercetătorii competitivi le știu, și nu publică decât acolo. Și totuși, pentru uzul maselor imense de cercetători mai puțin competitivi, sau mai ales de amatori, numele de reviste de specialitate celebre (inclusiv Science, Nature) sunt parazitate de organizații cvasianonime care au în spate doar o pagină de internet și o adresă de email de unde „publică” reviste de nimeni citite (în general doar online) – dar îi taxează pe autori p

M-am surprins recent folosind în sens peiorativ expresia „plastic ieftin”, prin contrast cu presupusul mai-nobil „fildeș” din expresia „turn de fildeș”. Se cuvine să îmi cer scuze chimiștilor și industriașilor care au adus plasticul în viața noastră. Polimerii de sinteză au fost una dintre cele mai importante adiții la calitatea vieții speciei umane. Aproape orice obiect util din jurul nostru – îmbrăcăminte, mobilă, unelte, mijloace de transport, tehnică de comunicare, arte, obiecte sportive – toate sunt azi mult mai accesibile oricui datorită „plasticului”. În destule privințe, plasticul a făcut pentru oameni mult mai multe, și merită mult mai multe aprecieri, decât fildeșul. În destule privințe, e deci un cuvânt mai nobil . Iar cei care l-au făcut posibil, în primul rând chimiștii și inginerii chimiști specializați în polimeri și chimie organică și petrochimie, merită mult mai multă recunoaștere decât li se acordă în general în spațiul public. La fel, și disciplinele științifice re

Un citat de la unul din prietenii de pe Facebook: „La storia non progredisce in base a principi democratici: avanza per mezzo della violenza.” (Gottfried Benn). Mitul acesta circulă și la noi, împachetat spre exemplu sub forma „Ultima soluție – înc-o revoluție!”. Ideea dânșilor ar fi că până nu punem mâna pe arme, până nu răsturnăm violent vechea stare de lucruri , acea stare de lucruri, nu doar veche ci și nesatisfăcătoare, nu are cum să fie schimbată. Am comentat însă aici în mai multe rânduri cum „revoluții” ca cele din 1989 sau ca EuroMaidanul ucrainean au fost prilejuri de violență într-adevăr, dar au adus mult mai puțină schimbare decât pare la prima vedere. Caracterul oamenilor, obișnuințele lor, ADN-ul lor uneori, nu pot fi schimbate printr-o revoluție de o zi sau de câteva luni. Se vor schimba etichete , ritualuri , mode , dar nu substanța din spatele lor. Revoluția Franceză e concepută de mulți ca acel eveniment în care regele a fost decapitat, nobilimea desființată,

Presa engleză relatează povestea ieșită din comun a unui român și a familiei sale, cărora poliția le-a vandalizat mașina în centrul Londrei. Românul, soția sa de cetățenie franceză, și copiii lor de cetățenie germană, locuiesc în furgoneta-rulotă respectivă, și își petrec timpul pur și simplu cutreierând lumea pe seama unui venit din chiria casei lor din Germania. După o experiență interesantă în Iran, au pictat pe mașina-casă cu care călătoresc mesajul, mare și colorat, „Iran is great”. Cu această mașină, s-au dus în centrul Londrei și au parcat în zonă interzisă lângă clădirea unui muzeu, pentru a-l vizita (comentariile din presa nu mentioneaza explicit acest lucru, poate pentru că ar știrbi din spectaculozitatea știrii; imaginile însă așa spun). Foarte repede, poliția s-a autosesizat în privința parcării contravenționale, cu un plus de reacție stârnit de referirea, neobișnuit de epatată în Londra, la Iran. Timp de două ore diverse feluri de forțe de ordine, de la pompieri la

1806, Istanbul, povestea unui fost domnitor din Țările Române al cărui fiu fugise la ruși cu scopuri militare în minte: „ ...și prinzându-l pe vodă i-au pus lanțul de gât și de picior cătuși și obezi de fier și l-au închis în temnița ce-i zice Edicula [...]. Apoi după câteva zile l-au scos și la meidan la loc de priveliște și stând vizirul de față au poruncit la gealați de l-au început a tăia la toate încheieturile, adecă de la degetele mâinilor până la umeri, care sunt șaptesprezece încheieturi la o mână până la umere; asemene și la altă mână iar 17. Și la picioare, iar de la la degete până la încheieturile armurilor de trup, 13 la un picior și 13 la alt picior, care fac cu toate încheieturile 60. Și rămânând numai trupul tăvălindu-se în sânge, i-au tăiat capul. Acest chin au suferit bătrânul Ipsilanti...” (citat după cronicari, redat la pagina 183 în cartea „Sentimentul de insecuritate în societatea românească (1600-1830)” publicată de prof. Toader Nicoară la Editura Accent în 20

Ucraina a impresionat profund lumea prin mișcarea sa „ Euromaidan ”, în numele unui curent în favoarea valorilor europene. Mișcarea a avut un aparent succes, de vreme ce reprezentanții ei au preluat puterea politică la Kiev. Azi, citim că tocmai ei au interzis zeci de cărți, dar și apariția la televizor a unor personaje toxice , ca de exemplu.... Gerard Depardieu. Justificarea este că toate acele cărți și toate acele personaje (multe de naționalitate rusă) sunt prea favorabile politicii curente a Moscovei, și „promovează xenofobia, fascismul și separatismul”. Să-l interzici pe Gerard Depardieu, iată exact opusul spiritului european: ne sugerează că EuroMaidanul este doar o altă etichetă, lipită cu multă suferință, peste mentalități și structuri sociale încă prea recent trezite din stalinism. Să numești „separatismul” o crimă care justifică interzicerea unei cărți, iată ceva de neconceput pe continentul care nu demult a separat fără zgomot și fără resentimente Cehoslovacia în do

Într-un comentariu anterior , arătam cum România este clasificată, conform indicatorilor de specialitate psihologici, ca foarte puțin individualistă, și prin aceasta foarte diferită de Ungaria (cele două țări situându-se exact la cele două extremități ale scalei individualism-colectivism), și față de țările anglo-saxone. Mai departe, cum acest individualism pare să fie asociat cu succesele majore în administrație și economie: țările respective sunt sau au fost în trecutul recent centre de putere majore politică și/sau economică. Mă pot întreba desigur, oare dacă aplicam acele analize sociologice acum câteva sute de ani, când Portugalia și Spania erau lideri de imperii mondiale iar Anglia era încă o forță neglijabilă, cum ar fi arătat rezultatele și cum ar fi arătat concluziile noastre? Am fi spus că englezii nu sunt născuți să fie lideri, pentru că nu le scrie în ADN? Sau că portughezii sunt născuți să fie lideri, pentru că le scrie în ADN, sau pentru că au un anumit scor de individu

Specialiștii în psihologie și sociologie (al căror simplu fan sunt) definesc în relație cu societățile sau culturile o axă individualism-colectivism. Pe această axă se pot atribui inclusiv coeficienți numerici, și întocmi clasamente ale individualismului sau colectivismului. Poate paradoxal, unii comentează că „individualismul” este de fapt tocmai premiza ca individul să poată face conștient alegeri pentru binele comun major al colectivității, astfel încât marile eforturi colective sunt mai degrabă posibile în societăți individualiste. Prin contrast în acel mod de interpretare, societățile colectiviste sunt blocate într-o logică „de clan”, de mici comunități, în care marile proiecte sunt mai rar văzute. O hartă care reprezintă grafic scorul individualism-colectivism ne prezintă realitatea la care ne așteptam, cu culturile anglo-saxone puternic individualiste, în timp ce latinii și slavii tind spre colectivism. Interesant pentru Europa de Est, Ungaria este un pol al individuali

Ni se pictează în diverse comentarii din spațiul public o imagine de popor relativ negru la inimă, care nu donează și nu face fapte bune. Raportul World Giving Index arată că situația donării caritabile din România e similară cu a multor țări din Europa de ~Est (Muntenegru, Croația, Turcia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Grecia, Lituania, Polonia, Cehia sunt toate sub România în acel clasament, iar apropiat deasupra mai întâlnim Ucraina, Estonia, Moldova; foarte aproape, și Franța). Problema s-ar pune deci în general pentru tarile estice, nu doar pentru România. Clasamentul citat se bazează pe un sondaj în care se pune întrebarea dacă în ultima lună subiectul a donat bani pentru scopuri caritabile, sau a petrecut timp în activități de voluntariat, sau a ajutat străini. Se calculează procentajul din populația totală care se implică în fiecare dintre cele trei tipuri de acțiuni, apoi se face media procentajelor. În România, această medie este undeva la 22%. Sunt indexate circa 130 de ță

Forța disproporționată pusă în brațele unor oameni încă nepregătiți pentru ea – iată ceva de care oricine are dreptul să se teamă. Un exemplu în acest sens sunt copiii cărora li se pun în brațe mitraliere, în sânge adrenalină și în minte date incomplete – fie că se află pe fronturile de gherilă din țările mai puțin dezvoltate, fie în familii disfuncționale din America (vezi cazul Columbine ). Letali, fără milă, fără interes pentru rațiune, predictibili doar în sensul că orice îi va face să apese trăgaciul. Într-un sens tot aici se poate încadra și democrația pe care majoritatea am primit-o cadou din partea unei minorități curajoase în 1989. În sistemele de cercetare științifică din țările de nivelul de dezvoltare al României sau mai jos (adică majoritatea țărilor din lume ) mulți dintre noi se încadrează în aceeași descriere. Antrenați în experimente de rutină, adesea cu rol secundar în echipe mai mari, publicând mai mult în reviste de la limita sau din afara fluxului pri

Conform datelor publice , România este pe locul 17 în lume ca mărime a suprafețelor irigate. Deasupra noastră în clasament, dintre țările UE, se află doar Spania (dacă normalizăm la suprafața totală a țării, s-ar putea să îi depășim și pe ei). Germania, pe care o luăm ca model în multe feluri, are o suprafață irigată de circa șase ori mai mică decât România; Ungaria - de 10 ori mai puțin. Sigur, e un loc comun faptul că am avut mult mai mult, că se poate să avem mult mai mult. Dar totuși, poate nu e cazul să pozăm sau să ne lăsăm pozați în codași (cum am descris aici ) într-un domeniu în care suntem exact opusul.

Circulă pe Facebook un „meme” care pune, ironic, față în față imaginea unui câmp irigat abundent („în Europa”) și a unui câmp (altfel destul de verde, dar nu așa de ordonat) pe care o procesiune religioasă merge „cu crucea-n frunte”, presupunem că într-un ritual de invocare a ploii („Irigații în România”, spune eticheta pozei sarcastic). Într-o variantă, mai era apoi dedesubt citatul „Dumnezeu nu dă cu zarurile”, atribuit lui Einstein. Din câte știu, desființarea irigațiilor din România (construite de regimul socialist înainte de 1989 nu pentru că era ateu ci pentru că era o chestiune de logică) a fost opera unei clase conducătoare post-1989 motivată cel mult de incompetență sau corupție. În niciun caz ei n-au dezmembrat sau abandonat sistemele de irigații pentru că „se rezolvă cu o rugăciune”. Mă îndoiesc că un sondaj comparativ în România și Germania ar arăta la noi un procent semnificativ mai mare de oameni care chiar preferă rugăciunea în locul irigațiilor, sau care sun

Un parlamentar a făcut propunerea ca examenele de la finalul claselor a VIII-a și respectiv a XII-a să fie pur și simplu desființate. Unele reacții au fost fie oripilate fie condescendente. Cum adică, în ce bază să mai fie departajați elevii la intrarea în liceu, sau la intrarea în facultate? Într-adevăr... în ce bază? Subtextul întrebării e pe cât de clar pe atât de crunt: se subînțelege că notele acumulate în catalog timp de 12 ani de școală nu înseamnă nimic . Cum să le iei pe acelea în serios? Doar nu avem standarde unitare în toate școlile. Doar nu dăm note pe bune . Doar nu ne luăm toți serviciul în serios. Și, mai ales, doar nu crede cineva că avem intenția sau capacitatea de a-l lua în serios cândva în viitorul apropiat . Cam asta vor să spună reacțiile amuzate sau virulente la propunerea citată. A respecta întotdeauna regulamentele chiar atunci când asta înseamnă să ai de suferit (inclusiv să-ți pierzi locul de muncă, sau mai rău decât atât), sau a încerca să faci

Încercând să scoată de sub mormane de prejudecăți motivele reale pentru care peste tot în lume crește incidența obezității o analiză recentă subliniază următoarele: „Cura de slabire”: reducerea drastică a cantității de mâncare ingerate duce la încetinirea metabolismului și la senzația de foame. Un metabolism mai lent înseamnă inclusiv șanse mai reduse de a „arde” excesul de calorii din organism. Prin contrast, când mâncăm în exces metabolismul ni se accelerează. Deci, și excesul de mâncare și înfometarea au, până la un punct, contra-mecanisme care tind să mențină greutatea corporală neschimbată glucidele procesate introduse în cantități mai mari în alimentație în a doua jumătate a secolului XX ar putea fi de vină. De ce? În parte e de vină simpla poftă – alimentele dulci au o anumită atracție, iar industria alimentară a învățat în ultimele decenii cum să le facă accesibile tuturora . Să ne reamintim, prin contrast, cât de puțin accesibile au fost alimentele d

Un clasament reunind 104 orașe din toată lumea (dar în principal din țări mai mari sau mai dezvoltate economic) dă Cluj-Napoca pe locul 54 la „indexul calității vieții”. Aș argumenta că nu e nicio surpriză: în mai toate clasamentele (educație, cercetare, accidente rutiere, fotbal, etc) România în general iese pe astfel de locuri. Uneori alegem să ne uităm doar la partea de sus a clasamentului (și să deplângem clasarea pe „ultimul loc”), alteori să contemplăm mândri mulțimea pestriță pe care am depășit-o . Cel mai des noi, cei din public, probabil privim cu ochi echilibrat situația – dar asta e greu de văzut sau de realizat dacă urmărești doar „știrile” bombastice din presă. Pe speța clasamentului mai-sus citat, presa ne atrage atenția că stăm mai bine decât Roma sau New-York-ul. Era probabil de așteptat, având în vedere indicatorii luați în calcul în clasament. Spre exemplu, la capitolul „poluare” suntem pe locul 31 ca cel mai puțin poluați, și e poate firesc este să fim așa de

Știre de zilele trecute, presa centrală: președintele României pleacă în vacanță la o vilă care i-ar fi „favorită”, spun autorii, deoarece (pe lângă alte câteva lucruri probabil tipice pentru o reședință de președinte al unui stat destul de mare din UE) vila ar avea... un aparat de aer condiționat și centrală termică . Aduce aminte de ziarul Scânteia de prin 1950 : „În casele chiaburilor vezi însă câte trei saltele de lână pe paturi, covoare moi pe jos, saci de făină, tacâmuri de argint”. Chiar dacă aduce aminte , azi nu avem totuși scuza ocupației sovietice, nici pe cea a dictaturii staliniste. Sau ? Celor care răspund „politics is filthy business” li se poate contraargumenta că politica este pur și simplu o formă distilată, instituționalizată, și mult mai supusă scrutinului atenției publice, a relațiilor interumane în general. Că acolo se oglindesc cel mai bine diverse tare din care avem fiecare câte vreuna, și le are societatea în general. Și că urând, sau disprețuin

O incint ă delimitată de gratii metalice. La intrare, o gheretă simplă – doar acoperișul și patru pereți, cu un ghișeu larg pe care tronează trei mici mașinării. Din indivizii care curg spre porțile incintei unii se opresc docil la gheretă, întind mâna pentru câteva secunde, și li se face semn să treacă mai departe. Înlăuntrul incintei, câteva aparate de mișcat aerul, așezate pe suporturi ca să fie văzute de la înălțime; unele, manevrate de tehnicieni. Gratii, gheretă, și aer vânturat. Și mulțime de indivizi bucuroși să fie înăuntru . Eventual și câteva etichete mari, afișate la vedere: „Concert”, „Enjoy”. Tresar prin somn si mi se pare Ca n-am tras podul de la mal.

O analiză a unui for strategic despre care am mai scris aici duce la nivel de predicții pe 10 ani niște recomandări ale dânșilor pe care le comentam recent . Reamintesc, sugestia de acolo era că trebuie ca SUA să evite acumularea unui pol de putere euroasiatic, centrat pe Germania și Rusia. În concluzie, că Germania și Rusia nu trebuie lăsate să se înțeleagă prea bine. Implicit, că o întărire a UE și o extindere prietenoasă către est nu e util să aibă loc. Dânșii ne dau acum și o hartă cu titlu de predicție pe zece ani , ca să înțelegem mai clar. Pe ea se vede Europa de Est desprinsă în bloc de restul UE, ca zonă tampon între Germania și Rusia. O hartă care arată aproape la fel ca la finalul anilor 80. Sau poate ca la finalul anilor '30. Frumosul steag albastru cu steluțe galbene – de facto desființat. România și vecinii – puși deoparte și lăsați să se amețească fiecare cu ambiții de „lider regional”. Îndepărtați de Germania, și cu atât mai mult de restul Europei democratic