Blog Radu Silaghi-Dumitrescu

Când m-ați văzut la televizor ați spus că cerșesc bani . Într-un fel aveți dreptate: în cercurile dumneavoastră ziarul și televizorul reprezintă prea adesea o unealtă a imposturii și traficului de influență, prin care poți cerși resurse nemeritate (bani, putere, fiecare după gust). Ați spus că mă laud. Într-un fel aveți dreptate: în cercurile în care puterea se câștigă prin mașinațiuni și impostură, dreptul la cuvânt e de regulă apanajul intriganților și impostorilor. Ați spus că nimeni nu dă doi bani pe mine. Într-adevăr, în cercurile dumneavoastră unii de vârsta mea sunt deja de mult profesori universitari, sau directori, sau „membri în”, etc – toate fără muncă și/sau fără vreo realizare notabilă. Pe ei se dau mulți bani. Ați spus că omul deștept își vede în primul rând de interesele proprii . Într-adevăr, deșteptăciunea poate fi de multe feluri. Ați spus că oamenii de luat de exemplu sunt cei care „stau în banca lor”. Într-un fel aveți dreptate: tendința genera

Revista Nature a publicat recent un apel asupra rolului scientometriei/bibliometriei în evaluarea cercetării științifice, intitulat Manifestul de la Leiden . El marchează, pe scurt, imporrtanța a zece puncte:  1. Evaluarea pur numerică și cea pur calitativă (peer-review) se completează reciproc, și niciuna nu trebuie să o excludă pe cealaltă.  2. Evaluarea trebuie să se bazeze pe criterii relevante pentru misiunea instituției sau grupului respectiv (inovatorilor să li se ceară brevete, scriitorilor cărți, cercetătorilor din domeniile fundamentale - articole în reviste de mare impact, etc)  3. Trebuie protejată excelența în domenii de interes pur local, acolo unde ea există  4. Transparența în privința bazelor de date și a metodelor de calcul folosite  5. Cei evaluați trebuie să poată verifica și confirma datele din evaluare (implicit, nu să își completeze singuri de la zero fișe și dosare )  6. Criteriile trebuie să accepte variabilitatea între domenii (nu se iau

Citez dintr-un titlu de presă: „România codașă la siguranța rutieră”; concluziile dânșilor: totul începe cu educația în școli (mai exact, insuficiența ei), care duce la exces de viteză, neatenție, alte forme de nerespectare a legii. E doar un titlu dintre multe altele care ne arată că la siguranța rutieră stăm „cel mai rău”, că suntem „fără leac”, „la noi ca la nimenea”, „rușine națională”, etc. Să mergem însă la datele numerice complete . Un clasament simplu disponibil public arată că după statistica neagră a numărului de victime raportat la suta de mii de locuitori, România este pe locul 59 dintr-un total de 185 de țări. Nu avem nicio scuză, nici noi nici mai ales responsabilii sistemului, până nu ajungem țara de pe locul 1, San Marino, care are zero victime auto pe an, sau măcar o parte bună din statele mai nordice, aflate mai sus în clasament cu cele 3-4 victime/an/suta de mii de locuitori, comparativ cu cele 11 de la noi sau din Polonia. Dar 59 din 185 nu înseamnă „codaș

Citesc dintr-un email „semnat anonim”, despre rezultatele unui sondaj online realizat de dânșii (colegi sociologi, din cât se înțelege): „... cadrele didactice din UBB doresc ca viitorul rector să fie o persoană abordabilă, 87,12%, să fie un bun diplomat 92,02% şi să ştie să vorbească în public 96,01%. [...] din acest uriaş procent, rezultă că până acum în funcţiile de conducere ale universităţii au fost persoane care nu aveau tact în relaţionarea cu cei din jurul lor [...].” Se poate însă argumenta că era logic să răspunzi la acele întrebări doar în acel fel - că e bine ca un coleg (cu atât mai mult un rector) să fie diplomat, abordabil, și bun comunicator. Logica sondajului pare atunci să fie: „deoarece noi vă întrebăm despre aceste lucruri, ele sunt cele mai importante pentru voi, ba v-au și lipsit până acum ”. Desigur, pentru o campanie publicitară negativă e perfect legitimă abordarea – chiar dacă (sau tocmai pentru că) ea nu respectă rigorile logicii. Paragraful fi

Am adresat azi (prin email către reprezentanți aleși și către superiori ierarhici) următorul memoriu, pe care l-am redactat la sugestia unor colegi: Memoriu Subsemnatul [...] vă rog să luați în considerare, și dacă este cazul să sprijiniți, următoarele propuneri pentru eventuale modificări legislative, regulamentare sau de altă natură. Ele au de-a face cu sistemul de educație și de cercetare din România. În parte au fost expuse și în alte documente la redactarea cărora am contribuit. Instituirea unui program „Lider=profesor” care să asigure accesul direct în învățământul preuniversitar pentru șefii de promoție (sau, după caz, primii 1% din absolvenți, sau sisteme de selecție similare) de la principalele universități din țară - fără examene suplimentare, cu burse de 5 ani care să suplinească sub-finanțarea altfel inerentă sistemului per ansamblu, la nevoie prin crearea de poziții didactice speciale. Pentru acești profesori, oferirea și de posib

Revista Nature a publicat o scrisoare trimisă de mine acum o lună (după un proces editorial care el însuși este interesant). Ideile principale sunt: bugetul cercetării românești nu a scăzut semnificativ în ultimii ani (ci din 1990 încoace a crescut de 1000 de ori) din 2009 încoace el este însă acut subdimensionat în raport cu numărul de granturi angajate prin contract ar fi de dorit ca cercetătorii și decidenții să își concentreze eforturile pe creșterea bugetului național al cercetării pentru a putea acoperi cheltuielile implicate de granturile curente de cercetare, și de cele viitoare; în schimb, prea mulți dintre ei se concentrează pe reorganizări administrative, titluri, sau feude personale – neglijând că oricât de mult am îmbunătăți eficiența de distribuire a banilor ei rămân tot cu 50% mai puțini decât necesarul. Dacă bugetul ministerului de resort este limitat, atunci poate alte ministere pot susține suplimentar anumite direcții.

Vedem de ceva vreme la televizor oameni care urcați prin impostură academică, administrativă și/sau financiară pe poziții de posibil formator de opinie își oglindesc acea impostură asupra întregii societăți. Dacă ei și amicii lor sunt lași, poporul e declarat laș. Dacă ei și amicii lor sunt cinici, poporul întreg e declarat cinic. Dacă ei și amicii lor sunt ariviști, poporul întreg e declarat arivist. Dacă ei și amicii lor sunt semidocți, poporul e declarat semidoct sau direct incult. Pentru a parafraza un clasic, dar cu observația că vorba se aplică oricărei țări și nu doar uneia, patria e norodul, iară nu tagma jefuitorilor care epatează otravă pe sticla televizorului sau pe sticla îngustei lor oglinzi. Cum anume e acel norod, rămâne de văzut, și specialiștii încă dezbat (vezi de exemplu aici ); dar foarte probabil e diferit de tagma lor .

Sila e un sentiment uman și prin urmare, în doze potrivite, invariabil util. Când o citezi prea des în raport cu cei din jur (colegi, vecini, concetățeni, etc) probabil că undeva în adânc te referi de fapt nu (doar) la ei - ci (și) la propria persoană. Sau, cum spunea poetul: Melcul - de Marin Sorescu Melcul și-a astupat bine ochii Cu ceară, Și-a pus capul în piept Și privește fix În el. Deasupra lui E cochilia – Opera sa perfectă De care-i e silă – În jurul cochiliei E lumea, Restul lumii, Dispusă încolo și-ncoace După anumite legi De care-i e silă – Și-n centrul acestei Sile universale Se află el – Melcul, De care-i e silă. The snail [my translation* ] The snail has thoroughly covered his eyes With wax, And, head sunk into his chest He stares Into himself. Above him Is the shell - His perfect masterpiece Which he loathes - All around his shell Is the world, The rest of the

Se mai poate aduce o completare la postarea anterioară , unde era vorba de emigrație ca studiu de caz în fața politicienilor care ezită să ia măsuri ce „n-ar da bine”: Pentru câteva decenii în războiul rece dintre Vest și Est libertatea circulației persoanelor, inclusiv dreptul de emigrare, a fost un argument major în favoarea Vestului: la ei era neîngrădit, în timp ce în Est puterea comunistă îl îngrădea cu sârmă ghimpată. Ei bine, azi, când sârma ghimpată comunistă a căzut, forțele „eurosceptice” precum UKIP sau Le Pen par să spună că ea, sârma, n-ar fi o idee chiar așa de rea - iar guvernele lor, de teama opiniei publice, nu calcă departe nici ele în a da de înțeles că toată lumea ar fi fost mai fericită fără excesul de est-europeni. Să înțelegem atunci în Est că nu era cazul să ne deranjăm în 1989, și că Vestului i-ar mai fi convenit câteva decenii de rivalitate cu un bloc comunist retrograd dar care stă cuminte la el acasă ? Dacă KGB-ul ar fi fost și azi la putere în Est, și

O analiză recentă a atitudinii politicienilor din Marea Britanie față de problema emigranților scoate în evidență un exemplu de capcană tipică în care cad aleșii, de orice fel ar fi ei și de oriunde. Deoarece multiculturalismul și drepturile omului „dau bine”, majoritatea politicienilor se feresc să le conteste public (chiar și dacă ar fi vorba de îmbunătățire, nu de negare) , cel puțin nu „când vin alegerile”. Când excesul de emigranț i făcut posibil tocmai de politicile multiculturale și liberale la care ei consimt deranjează pe mai toată lumea, și mai ales „când vin alegerile”, aceiași politicieni consimt de asemenea, poate mai puțin direct și mai puțin vocal, că emigranții (români, musulmani sau de alt fel) sunt o problemă și un risc.  Prinși între Scylla și Caribda create de propriile lor slăbiciuni și inacțiuni, astfel de politicieni nu fac decât să paveze drumul pentru excesele prin care alegătorii (sau chiar politicienii înșiși) vor fi tentați până la urmă să dezamo

O analiză recentă a finanțării sistemului universitar din SUA arată lucruri care aduc aminte de cele de la noi, în special legat de bugetul românesc al cercetării. Ca și la noi, se vorbește public de multă vreme de tăieri de buget; ca și la noi, realitatea e că el a crescut mai mult decât multe alte secțiuni ale bugetului național. Din anii '60 încoace, în SUA bugetul educației superioare a suferit creșteri mai accentuate decât alte ramuri – de exemplu de zece ori mai mari (procentual vorbind) decât cel militar. Ceea ce a crescut însă și mai mult a fost procentajul de oameni care au urmat studii superioare: numărul de studenți a crescut încă și mai repede decât bugetul alocat de stat. Rezultatul a fost că suma disponibilă per student a scăzut – astfel încât universitățile au decis creșterea semnificativă a taxelor de studiu pe care le percep studenților pentru a-și completa bugetul instituțional. Interesant, deși salariile de încadrare ale cadrelor didactice din uni

Un articol recent aduce dovezi că aglomerarea oamenilor în așezări tot mai mari a dus dintotdeauna, și nu numai în epoca tehnologiei „moderne”, la accelerarea remarcabilă a eficienței cu care se întâmplă lucrurile în acele așezări – de la dezvoltarea tehnologiei la producția de bunuri, la dezvoltarea infrastructurii. Mai mult, aceleași legi matematice, aplicabile acum 2000 de ani ca și azi, spun că viteza de creștere a populației ajunge în cele din urmă să depășească viteza de dezvoltare a infrastructurii. Atunci când azi privim pe bună dreptate nemulțumiți (nemulțumirea fiind un motor pentru mai bine ) la lipsa de viziune sau de profesionalism sau de etică a edililor care ar fi permis dezvoltarea haotică a noilor cartiere de după revoluție, sau a celor din epoca industrializării accelerate de acum câteva decenii...e cazul să ne gândim și la acele legi matematice aparent inexorabile, menționate mai sus. Și că din păcate n-am inventat noi (sau edilii noștri) aceste accidente ad

De câțiva ani încoace, aproape în fiecare primăvară aflăm că bugetul național al cercetării este insuficient, și că cercetătorii trebuie să renunțe la procente semnificative din cheltuielile materiale, și uneori și la o parte dintre angajați – sau să le reducă salariile. Nemulțumirea și protestele sunt logice și justificate. Se poate însă puncta o disfuncționalitate importantă la alcătuirea și adoptarea acelui buget: vocile cercetătorilor, fie cu opinii fie cu proteste, ar fi normal să se audă clar înainte și eventual imediat după adoptarea bugetului, când poate mai era ceva de făcut, nu la multe luni după aceea, în primăvară. E datoria celor care scriu bugetul să întrebe, dar și datoria cercetătorilor să vorbească (chiar și neîntrebați explicit). În fața deciziilor guvernamentale imperfecte (esențialmente aceleași, constante în ultimii cinci ani în limitele inflației, FMI, etc), opoziția are responsabilitatea criticii și a oferirii de alternative. Un astfel de demers din o