Frați sau prizonieri?

Pentru culturile estice, mai ales cele istoric legate de ortodoxie, colectivismul e general recunoscut ca trăsătură caracteristică a vieții sociale. E vorba de comunități mici, tradițional implicând legături foarte strânse intre membri, cu interdependente complexe. Evident în România moștenirea latină aduce un plus aparte.

Unele dintre trăsăturile actuale ale unor astfel de sisteme sociale pun probleme interesante. Spre exemplu avem legi și regulamente ale căror limite sunt atât de absurde încât se subînțelege tacit că e acceptabil să le încalci câtă vreme o faci cu grijă și fără a sfida ostentativ Autoritatea. Poate fi vorba de artere de trafic unde limita de viteză e stabilită ilogic, și unde prin urmare aproape toată lumea o depășește. Poate fi vorba de mașini parcate pe trotuare sau pe terenuri virane, unde în principiu nu deranjează pe nimeni și sunt tolerate, deși în principiu se comite astfel o contravenție. Astfel de practici pot fi însă regăsite peste tot în societate - educație, administrație, sport, politică, etc. Oricare ar fi domeniul, trăsătura comună este că se trece cu vederea, se iartă, se „înțelege", pentru că știe oricine că legea sau regulamentul încălcate sunt venite din afară și/sau făcute de autorități care nu înțeleg, nu știu, sau nu pot mai mult, și că trebuie să ne înțelegem între noi ca oamenii.

Există mai multe moduri de a judeca astfel de situații. Modul tradițional este de a da prioritate spiritului comunitar, de fraternitate, în ideea de a face front comun împotriva unor legi absurde; la tăți ni-i greu, așa că trecem cu vederea. O varietate modernă, proprie școlii de gândire autoritariste ce pare sa domine mediul public românesc, este de a pune accent pe faptul că atâta vreme cât toată lumea greșește, toată lumea este la mila celor care au catușele, toată lumea este potențial pușcăriabilă. Între cei doi poli, unul care ne vede pe toți frați depinzând de bunăvoința fraților și unul care ne vede prizonieri la mila stăpânilor, este mult loc pentru fiecare să se poziționeze conform conștiinței, și uneori să încerce să iasă din cercul vicios. O categorie aparte sunt acei autoritarieni care au avut puterea, la propriu, de a schimba legile sau situațiile absurde și totuși nu au făcut-o: e greu sa-i numești altcumva decât ticăloși.